Poet şi critic

—"Ce ştiu nu vreau să ţin secret—
Te rog să laşi în pace muza,
Căci tu eşti cel mâi prost poet
În Siracuza.
Troheii şchiopi şi iambii duri;
Şi nici nu ştii măcar să-i furi!"

Dar n-a sfârşit, căci Dionis,
Ca un al doilea Ajax mitic,
A râs de furie şi-a-nchis
În turn pe critic.
P-un biet Omer îl poţi nega;
Dar când e prinţ, e altceva.

Orice poet, ca rege-i prost;
Dar ca poet e orice rege
Un geniu cum puţini au fost!
Deci să-nţelege
De ce murind fu Nero trist,
Nu ca-mpărat, ci ca artist.

Şi bietul critic, otrăvit
D-ale slujbaşilor insulte,
Trei părţi din zi era silit
Mereu s-asculte
Toţi iambii despre cari a zis
Că-s cei mai proşti din câţi s-au scris.

Din zori de zi un sclav îi sta
La cap, citind până-ndeseară;
Aşa şi ieri, şi azi aşa
Şi mâine iară.
Şi tot tavanul era scris
Cu versuri d-a lui Dionis.

Dar după ce-a trecut un an,
Slujbaşul vine şi-l vesteşte
Că-l iartă nobilul tiran,
Şi că-l pofteşte
Să meargă la palat curând.
Poetul l-a primit râzând.

—"Am versuri iar! Un nou volum,
Şi laude-mi spun toţi Zoilii.
Să vezi! Eu cred că fac acum
Mai buni dactilii.
N-am nici un vers pocit şi rău,
Şi-aş vrea s-aud cuvântul tău!"

Şi de pe sul, cu mult avânt,
Ies odele, încet, cu-ncetul.
Olimpic şi cu glasul sfânt
Citea poetul.
Curtenii, transportaţi, răspund:
—"Ce-artistic, ah! şi ce profund!"

—"Şi tu ce zici? M-am îndreptat?"
Polixen, tremurându-i paşii,
Spre uşă pleacă, resignat,
Privind slujbaşii:
—"E cheia temniţii la voi?
Haid’, duceţi-mă înapoi!"