Piatra lui Osman

Salt la: navigare, căutare
Piatra lui Osman
de Nicolae Gane


Cuprins

I[modifică]

Munții Moldovei samănă în mic cu munții Șvițerei. Aceleași izvoare limpezi, aceleași creste frumoase încoronate de brazi și de stânci, aceleași văi pline de taine. Destui de mari, pentru ca călătorul să vază ades la picioarele sale gemând furtuna, ei totuși nu se urcă pănă la acele înălțimi, unde vegetațiunea piere sub sloiurile iernii. Ei nu umilesc, nu înfioreză prin măreția sălbatică a Alpilor, dar dezmiardă simțurile omului, dându-i icoana unei naturi blânde, în sânul căreia parcă locuiește totdeauna primăvara.

În mijlocul lor, pe malurile a trei râuri, Bistrița, Neagra și Dorna e așezat satul Dorna. Nici o cale de comunicațiune nu era mai înainte prin munții noștri. De ar fi voit cineva să viziteze Dorna, trebuia să treacă prin râpi, să-și facă de multe ori drum cu toporul prin pădure; iar pentru a reveni din Dorna, singurul mijloc mai lesnicios, dar fără pericol, era de a se coborî cu pluta pe Bistrița, pănă la târgul Piatra.

Departe, dar, de lume, înconjurați precum erau de păduri seculare, prin care abia putea răzbate pasul omenesc, locuitorii Dornei duceau o viață lină și fericită. Natura le dădea cu prisosință mijloacele de viețuire și, feriți astfel de atingerea zilnică cu lumea de prin târguri, ei păstrară neatinse și limba, și portul, și virtuțile strămoșești. Cu toate aceste, și acolo nenorocirea a trebuit să-și împlânte ghearăle sale.

O colonie de otomani goi și flămânzi, ce nu mai găseau adăpost în țara lor, ceată compusă din vagabonzi, dezertori din armată, bandiți scăpați de prin închisorile Turciei, s-a aruncat într-una din zile ca un nor de lăcuste peste munții Dornei. Sub cuvânt că făceau comerț de cherestele, ei începură a stoarce munca locuitorilor în modul cel mai răsunător, apăsându-i în tot feliul, comițând chiar crime, pângărind familiile și locașurile sfinte, astfel încât mâna lor lacomă și cruntă izbuti în scurtă vreme a răspândi pretutindene mizerie, sânge și desperare.

În zadar locuitorii Dornei alergară de mai multe ori la sprijinul autorităților din țară; autoritățile erau prea slabe pentru a izgoni din poticele Carpaților acești hoți, care, sub masca de comercianți, pustiiau munții și răpeau din gura locuitorilor și a copiilor lor pânea de toate zilele.

Unul dintre ei se deosebea mai cu samă prin înrâurirea ce avea asupra celorlalți.

El se numea Osman. Născut pe stradele Constantinopolului, fără a-și cunoaște pe tatăl și pe mama sa, crescut în mijlocul scursurilor și-a gunoaielor orașului, Osman de tânăr se aruncă cu capul înainte în vârtejul patimilor. Toate simțimintele de bine fură curând înădușite în inima sa. Împins de mizerie, încurajat de izbândă, ajutat de natura sa puternică și inteligentă, Osman lăsă frâu liber instinctelor răului, hultuite o dată cu nașterea în sângele lui, și când pentru prima oară se întrebă pe sine la ce port îl va conduce calea pe care a apucat, el nu mai găsi în sufletul său nici o voace care să-i strige: Oprește-te. El avea spiritul ager, caracterul iute și întreprinzător și curajul unui om ce nu tremură înaintea crimei, dar care dă îndărăpt înaintea pericolului.

Fizicul său se potrivea în totul cu plecările sale interioare: un cap de o mărime disproporționată, așezat între două umere late, niște sprincene lungi și negre pe sub care luceau în fundul capului doi ochi mici, scânteioși; o bărbie ascuțită, acoperită de un păr aspru și stufos; un corp de o musculatură puternică, dar dizgrațios, iată înfățișarea lui Osman, înfățișare hâdă care făcea dintr-nsul o ființă ce insuflă frică și dezgust totodată. În scurt timp el se înavuți, căci nu lăsă nici un mijloc neîntrebuințat, pentru a ajunge la acest scop. Iscusit în alcătuirea planurilor sale, îndrăzneț în mijloacele de punere în lucrare,el știa, pe o parte, să dea hoțiilor sale aparența legalității, și pe altă parte,să le susție cu iartaganul în mână când trebuința cerea. El întrunea în acelaș timp calitatea de comerciant și de judecător totodată. Singur judeca trebile sale cu locuitorii, singur le aducea întru împlinire!... Dar ce împlinire!... Aici era partea tragică a întreprinderilor sale. Nimic nu rămânea cruțat de mâna sa nelegiuită!

Lacrămile și rugămintea nenorocioților locuitori erau o monedă necunoscută lui Osman, cu care nu se putea dobândi nici mila, nici iertarea sa. Oameni, femei, copii, fură aruncați afară din casele lor și averea lor înghițită. Apoi, după ce izbuti a-și aduna o avere destul de însemnată printr-un lung șir de tălhării, el se dădu desfrânărilor, căci lăcomia de bani nu era singura patimă ce punea în mișcare activitatea sa. Fiu al unui popor încălzit de soarele asiatic, Osman avea pe lângă un fond de trândăvie orientală toată fierberea unei senzualități nesățioase. El iubea luxul, băutura și mai cu osebire femeile; și, cu toate aceste, în pieptul său nu s-a dezvălit niciodată simțimântul vreunui amor adevărat. El căuta în amor nu un ideal, ci un mijloc de desfătare a simțurilor sale, și acolo unde nu putea izbuti prin viclenie sau bani, întrebuința totdeauna puterea brutală. O! Să nu fi avut nenorocirea vreo fiică din Dorna să atragă privirile sale; căci Osman ținea într-o mână punga, în cealaltă iartaganul, și la ordinele sale toată oarda coreligionarilor săi, mijloace înfricoșate, dinaintea cărora nevinovata copilă trebuia să plece capul, sau să-și răscumpere cu viața prețul onoarei sale.

II[modifică]

Dinaintea casei lui Nistor erau adunați toți locuitorii Dornei. Soarele apusese din dosul muntelui și de cealaltă parte se ivea luna însoțită de luceafărul de noapte. Un brad urieș învălit în rășină ardea din rădăcină pănă-n creștet, nu departe de casa lui Nistor, și coloana de foc, urcându-se în înaltul ceriului într-un lung vârtej de scânteie, se oglindea în undele limpezi ale Bistriței și lumina în depărtare stâncile sămănate pe plaiuri. Acest spectacol, cel mai frumos care se poate vedea noaptea între munți, se da de locuitorii Dornei numai la ocaziuni mari de sărbători sau de veselie. Era, în adevăr, o zi de veselie pentru întreaga Dornă, logodna Irinei, fiica lui Nistor, cu Mihai Plăieșul. Locuitorii ședeau jos pe iarbă, despărțiți în diferite grupe, după vârstă și sex. Trei lăutari țigani, formând un orchestru compus din o scripcă, o cobză și un nai, cântau cântece de dragoste care scoteau pe furiș din pieptul nevinovatelor fete suspinuri de dor. Ici ședeau bătrânii satului cu figurile lor serioase și meditative, încinși cu curele late și țiind în mână câte un lung toiag, semn al statorniciei; dincolo flăcăii veseli și neastâmpărați, cu pletele lasate pe umere, copii zburdalnici ai muntelui, harnici la muncă, ușori la joc, așteptând începerea horei cu nerăbdare ca să mai poată schimba câte o strângere de mână cu draga lor. Apoi fetele, blonde ca spicele de grâu, gătite în hainele lor de sărbătoare, cu flori pe cap și cu altițe pe sân, țiind fiecare ochii plecați spre pământ ca și cum n-ar zări ochirile îndrăznețe ce le veneau ca niște săgeți de foc din ceata flăcăilor. Și toată lumea, bătrâni și flăcăi, femei și fete, lăudau într-un glas frumusețea Irinei și voinicia lui Mihai. Numai când și când vreo babă, deprinsă a cârti de toate cele, căuta să găsească câte un mic neajuns la vreunul din logodnici.

— Halal de Mihai! zicea un flăcău, Toader, către vecinul său Ion, știu că mândră mireasă mai ia. Parcă-i o domniță. Ian vezi tu cât e de albă, ce păr lung și frumos mai are, ce dulce căutătură! Când se uită cu ochii la tine, parcă te frige în inimă.

— Așa este, însă nu știu de ce de o bucată de vreme încoace e tot mâhnită. Are ce are. Îți aduci aminte tu cât era ea de veselă mai nainte; cum glumea de frumos? Îți venea să tot glumești cu dânsa... Acum parcă-i tot plouă și-i ninge.

— Tare ești prost, Ioane!... Nu înțelegi tu c-aceste sunt marafeturi de miresă? Așa trebuie să fie o fată care se mărită. Unde ai mai văzut tu mirese râzând și sărind într-un picior? Ele învață, înadins, a fi smerite. N-am prins eu doar pe Catrina înroșindu-și ochii cu capătul ștergarului, pentru ca să creadă lumea că plânge? Așa-i obiceiul pământului; fata învață de la mamă, și mama de la bunică.

— Poate, măi, că ai dreptate; însă mie îmi pare că Irina nu se prefăce. Am văzut-o de multe ori așa de supărată, că nici băga de samă la cele ce-i spuneam. Eu îi vorbeam una, și ea îmi răspundea alta. Ochii ei umblau îngrijiți în toate părțile, parcă se temea de ceva.

— Nu-ți spun eu că cu mintea ta n-ai să pricepi niciodată nimic? Ți-ar fi plăcut poate să se uite numaidecât la tine, să-ți zâmbească în față, ea care n-are ochi să vază decât pe Mihai? Firește, că are o grijă în spate, și mare încă: grija măritișului. Toate fetele o poartă de la vârsta de optsprezece ani înainte; da ian să le vezi a doua zi după cununie cum le râd ochii în cap ca niște ghiocei. He! He! Nu mi-e întăia oară când văd mirese smerite cu nasu-n pământ; decât smerenia asta ține numai până...

— Tăceți din gură! strigă un bătrân de alăturea, și faceți loc să treacă logodnicii!

În acel minut treceau prin mijlocul grupelor Mihai și Irina, țiinduse de mână. Logodna era săvârșită. Toată lumea se scula înaintea lor, să le ureze trai bun și fericit. Mihai pășea mândru și drept ca un brad; în ochii săi strălucea bucuria; iar Irina mergea legănându-se ca și cum n-ar fi avut destulă putere de a se ține pe picioare. Fața ei era galbănă și, la fiecare pas, ea se uita îndărăpt cu o nespusă neliniște, răzămânduse din ce în ce mai tare pe brațul lui Mihai. În ochii ei ar fi putut ceti cineva două simțiri deosăbite, luptându-se cu putere: amorul și o grozavă frică. Cea mai mare parte din lumea care era acolo nu luă sama la gălbeneala de pe fața Irinei și acei puțini, care au văzut această schimbare, crezură negreșit că vine de la rușinea ce simt fetele în momentul logodnei.

Un bun observator însă, ar fi zărit tot atunci o figură arămie, cu doi ochi mici în cap, alunecându-se ca o șopârlă prin mulțime și înaintând spre Irina cu pași nevăzuți ca și spiritul cel rău. Numai Ion observă această împrejurare.

— Luat-ai tu samă la ceva? zise el lui Toader, trăgându-l de mâneca cămeșei.

— La ce?

— N-ai văzut tu pe Osman turcul, viind ca o năpraznă între noi?

— Ei ș-apoi?

— Îndată cum l-am zărit, am și văzut pe Irina îngălbenindu-se ca ceara pe obraz. Este ceva la mijloc!

— Nu cumva crezi tu că Irina îl uibește? Ți-a trece poate și asta prin cap?

— Nu! Da cred că turcul o urmărește mereu. Ea îl știe cât e de aprig și de aceea se teme de dânsul. N-o vezi cum tremură? Parcă are un șarpe dinapoia ei.

— Multe mai vezi tu, Ioane! Mă tem că, de multe ce vezi, să n-ajungi a orbi. Cum socotești tu că turcului i-ar trece una ca asta prin minte când are a face cu Mihai? Doar nu s-a săturat de zile. El știe că Mihai Plăieșul, unde pune mâna, dă la pământ, unde chitește, greș nu face; ș-apoi unde l-ar putea vreodată suferi Irina?

În acel moment Osman nu era decât la doi pași de Irina; ea simți suflarea sa otrăvită și un fior atât de răce îi trecu prin trup, încât aruncă un țipet și căzu în brațele lui Mihai.

— Ce este? strigă acesta spăriet. Irino, tu nu mă mai iubești?

Irina nu răspunse nimic, însă deschise ochii săi albaștri și-i ținti atât de lung și de duios în ochii lui Mihai, încât acestuia nu-i mai trebui nici un răspuns. El ceti adânc în inima ei și fruntea sa se însenină.

— Atunci de ce tremuri? De ce ești așa de galbănă? adaose el cu o voce mai asigurată.

Dar n-apucase Irina a rosti un singur cuvânt și Osman, care se afla acuma în față cu logodnicii, zise cu glas mare pentru a fi auzit de toți:

— Să-ți fie de bine, Mihai; într-un ceas bun! Când ne poftești la nuntă?

— Poimâne, jupâne Osmane și, dacă nu-ți va fi cu supărare, vină și d-ta la masa noastră.

— Foarte mulțumim! răspunse el cu un zâmbet ironic; și aruncând o căutătură crucișă Irinei, dispăru prin mulțime.

Ce dracul are Osman? gândi în sine Mihai. Clocește iar vro hoție în cap. Când oare a scăpa Dorna de lighioaiele aste de turci care neau mâncat averile și ne-au secat munții? Însă reaua întipărire ce-i făcuse vederea neașteptată a lui Osman se șterse îndată, sub privirile amoroase ale logodnicei sale și în fața veseliei generale.

Hora începu. Toată lumea se aruncă cu nebunie la joc, și un lung lanț de flăcăi și fete ce sămănau a fi atâtea flori în o mare ghirlandă însuflețită de focul tinereței, se înființa sub bolta ceriului, luminată de stele.

Nimic mai frumos de văzut decât acest joc încingându-se pe câmpia verde, joc de voinici, în care lanțul ce se-ntoarce, se răstrânge și sentinde într-un vârtej fără repaos, samănă a fi purtat de vânt; nimic mai pătrunzător de auzit decât aria străveche a horei, ale cărei note, când line și trăgănate, când zgomotoase și bărbătești, par a ne destăinui frumosul timp trecut! S-ar zice că românii, când s-au prins de mână pentru prima oară ca să joace hora, simțind aceeași trebuință a fi uniți în zilele bune ca și în zilele răle, au voit să lege frăția dintre dânșii printr-un cântec și un joc.

După horă, veni masa cea mare, în capul căreia se așeză preotul, un om bătrân, cu barba argintie și fruntea încrețită de multele ierni ce trecuse peste dânsa. În dreapta sa se puse logodnicii, și în stânga, socrii mari.

Apoi veneau toți ceilalți oaspeți ce luase parte la sărbarea câmpinească. Vinul era bun, sănătățile urmau cu iuțeală una după alta, și veselia năvăli în toate inimile. Babele începură a povesti din vremile cele vechi, pe când erau și ele frumoase; fetele ascultau cu luareaminte; iar flăcăii ascultau puțin, vorbeau mult, și cu ochii furau și mai mulți. Nistor era de un chef nespus; el întinerea pentru a doua oară, căci de mulț ani nu a avut o zi atât de fericită ca ziua de logodnă a fiicei sale. Irina începu asemenea a-și recăpăta colorile. Ea se simțea mai liniștită de când se dusese Osman, și se deda cu totul veseliei ce domnea la acest ospăț.

La urmă, când vinul începu a se deșerta de prin pahare, când o geană de lumină se arătă pe marginea ceriului spre răsărit, iar bradul care pănă atunce luminase munții ca o lampă magică cu mii de focuri, se prefăcu în cenușă, aruncând numai ici cole câte o scânteie, se sculă în picioare preotul cu un pahar în mână și, după ce-și netezi barba cu toată demnitatea unui bătrân mândru de albeața ei, ținu cuvântarea următoare:

— Oameni buni, zise el, pe Irina și pe Mihai eu i-am botezat când erau în fașă; astăzi eu îi cunun. Când mă uit la dânșii îmi aduc aminte de zilele cele bune, pe când n-aveam alte griji în Dorna, decât să ne creștem copiii și să ne sporim averile. Acele vremi au trecut. Însă dacă Domnul ne-a trimite mulți copii în Dorna ca Irina și Mihai, să știți că de griji și nevoi vom scăpa curând. Închin, dar, încă o dată în sănătatea lor și a voastră a tuturora. Să dea bunul Dumnezeu ca soarele care răsare astăzi să ne aducă senin și veselie în inimă și să strivească de pe dealurile noastre buruiana cea rea!

Aceste puține cuvinte, bine simțite, fură primite cu un lung și zgomotos ura care răsună departe în munți.

III[modifică]

A doua zi de logodnă, Osman se preumbla cu pași răpezi în odaia sa, părând a fi foarte preocupat. Casa lui era așezată la picioarele muntelui Pietrosul, nu departe de punctul unde râul Neagra se aruncă în Bistrița. Zidită pe o stâncă, de unde stăpânea toată valea Dornei, ea sămăna unui cuib de uli. Acolo se țineau sfaturile între turci și se urzeau toate planurile de jăfuire, pe care apoi, fiecare în parte, le aducea la îndeplinire după ordinele ce avea de la Osman. Astfel preumblându-se, Osman frământa în capul său mii de proiecte de ademenire în contra Irinei. Timpul era scurt, ea se logodise ieri și mâne avea să se cunune. Prin urmare, o hotărâre grabnică trebuia luată.

— Ce dracu, zicea el în glas mare, să-și bată joc de mine o fată de țăran! Asta e prea mult... Și pentru ce nu m-ar voi ea pe mine?... N-am eu destulă avere să cumpăr Dorna întreagă? Și cu toate aceste, să nu pot face nimic!... Să tremur ca un copil dinaintea ei, și ea să râdă de mișelia mea?... Dar la ce mă mai numesc Osman? La ce-mi mai slujește iartaganul de la brâu?...

Și în această luptă între amorul său propriu și neputința de a izbuti, fața sa urâtă se zbârcea de turbare.

— Mâne se cunună, strigă el, lovind cu piciorul în pământ, mâne va fi în brațele lui Mihai... Și eu ce fac! Să rămân bătut, umilit de-o femeie! Asta nu se poate!... S-aștept mai târziu? Osman să vie după Mihai? Ce glumă!... Nici asta nu se poate!... S-o răpesc acum îndată, s-o fur! Dar atunci trebuie să părăsesc Dorna!... Și unde să mă duc?...

Aici Osman se opri gânditor câtva timp; dar deodată, ca și când ar fi fost mișcat de o coardă nevăzută, el tresări; ochii săi luară espresiunea unei hotărâri nestrămutate și, reîncepându-și preumblarea cu pași răpezi și neregulați..., Fie!, zise el, m-oi duce orișiunde; avere am! Ce-mi pasă! Ah, Irino! răstoarnă-se pământul, tu vei fi a mea!... N-ai fi zis că lui Osman îi va sta o femeie împotrivă!

Apoi, ieșind afară, el șuieră puternic și un turc se prezintă înaintea lui.

— Ali, zise Osman cu voace grămădită, să-mi pregătești îndată o plută bună și să-mi ajuți a strânge tot din casă. Mâne în zori de ziuă plec.

— Vrei să te muți din Dorna?

— Da.

— Și unde vrei să te duci?

— Nu știu.

— Ce însemnează asta, Osmane? Te văd cam turburat.

— Însemnează că ieu pe Irina cu mine și mă duc din Dorna.

— Iei pe Irina cu tine?... adaose Ali plin de mirare, dar ai uitat poate că ea se cunună mâne cu Mihai?

— Ba nu.

— Atunci, nu te mai înțeleg. Spune-mi, Osmane, ce ai de gând să faci?

— Vreu s-o fur în astă-noapte. Iată tot! N-a voit să meargă cu mine de bunăvoie, va merge de nevoie.

— Ah!... Ah!... Pricep acuma. Se vede că mititica te-a fărmăcat cu ochiul. Vrei s-o ștergi, cum s-ar zice, de la nasul lui Mihai. Dar cu ce meșteșug ai de gând să faci astă izbândă?

— Ți-oi spune mai pe urmă, Ali, pregătește-mi întăi pluta, și vino iute înapoi!

Ali, deprins a asculta de ordinele lui Osman, plecă îndată și peste o oară se întoarse îndărăpt cu un aer mulțămit.

— Pluta-i gata, zise el, frecându-și mânile, o plută ferecată de minune; parcă făcută înadins pentru Irina. O să vă duceți ca vântul.

— Ali, să începem a strânge buclucurile.

— Să începem.

Și amândoi se puse a culege tot de prin casă și a vârî într-o ladă mare ce sta deschisă în mijlocul camerei.

— Nu uita nimic, Ali!

— N-aibi grijă!

— Ia de colo chimirul cu banii.

— Numaidecât! Ăsta-i lucru de căpetenie, mai ales când e vorba de-a îmblânzi căprioarele de munte.

— Pistoalele sunt oare grijite?

— Cum e oglinda!

— Ia și covorul de pe părete.

— Negreșit! Doar trebuie să vă fie moale pe plută.

Dar de mâncare este?

Iată colo în dulap un picior de miel și două garafe de vin. Vi-i prea de ajuns. O să petreceți ca doi însurăței în luna de miere. Dar ian spune-mi cum ai să...

— Ia lada în spate, și haide!

Ali ascultă, fără a mai aștepta vreun răspuns, și amândoi plecară însărcinați de tot avutul lui Osman, spre locul unde era legată pluta de mal.

Pe drum, Osman părea gânditor, iar Ali mergea vesel și fără grijă, șuierând între dinți un cântec de munte, ca și când n-ar fi fost vorba de săvârșirea unei crime.

— Ascultă, Ali, zise Osman după câtva timp, în toate zilele spre amurg Irina are obicei să se urce pe munte, ca să-și aducă capra acasă de la pășune. Nimene altul nu se poate duce după dânsa, căci capra nu știe decât de glasul ei. Noi ne vom aține în crăpătura stâncii ce vine lângă potică și, îndată ce vom zări-o trecând, ne vom arunca amândoi pe dânsa; unul o va ridica în brațe, celălalt îi va astupa gura să nu strige, ș-apoi...

— Hm! Dar dacă n-a fi singură, întâmpină Ali, scuturând din cap.

— Pentru ce doar suntem doi și pentru ce avem pistoale la brâu? răspunse Osman cu ton amenințător.

— Vra să zică, la nevoie trebuie să...

— Se-nțelege! N-o să ne lăsăm doar prinși ca șoarecul în capcană!

Ali încetă de-a șuiera. Ceea ce-l puse pe gânduri era nu remușcarea cugetului, nu uricioasa crimă ce trebuia să săvârșească, era pericolul ce-și atrăgea și el luând parte la această întreprindere de noapte.

Pe drum mergând, ei întâlniră pe Ion flăcăul care venea de la malul Bistriței cu toporul pe umere.

— Buna vreme, jupâne Osman, unde te duci?

— La Piatră, să vând niște plute.

— Se vede că ai de gând să zăbăvești mult acolo, de vreme ce-ți iei atâtea buclucuri?

Așa ceva.

Și Ion trecu înainte. Iar Osman păru foarte îngrijit de această neașteptată întâlnire.

Cine mi l-a scos înainte? își zise el în sine. Totdeauna trebuie să-l întâlnesc în cale. De cumva îl va împinge păcatul să meargă cu Irina după capră, a lui e dracul!

Toate pregătirile fură făcute pentru răpirea Irinei. Osman aștepta numai să însereze. În sfârșit, soarele asfinți învălit în nouri deși și o noapte neagră începu să îmbroboade pământul. Luna nu era pe ceri; numai ici-colea se zărea printre crăpăturile nourilor câte o stea. S-ar fi zis că natura însăși voiește să-l ajute în criminala sa întreprindere.

— Să mergem, zise Osman, apucând pe Ali de mână.

— Să mergem, dar n-ar fi bine să...

— Ce mai este? îl întrerupse acesta, încrețind din sprincene.

— N-ar fi bine... să mai așteptăm puțin, parcă-i prea devreme.

— Nu-i prea devreme. Nu vezi cât e de întuneric? Ce!... Vrei s-ajungem acolo când Irina va fi înapoi acasă?

— Ba nu;... dar vezi... mi s-a părut că... socotesc că n-ar strica să mai luăm pe cineva cu noi.

— Mișelule! Te temi de o femeie? Haide, când îți zic, că doar nu mergi la spânzurătoare! Apucă pe muchea dealului și nu tremura. Te-ai făcut fricos ca o muiere, de când ai schimbat hoția de codru pe negustoria de cherestele.

— Nu mi-e frică, Osmane, decât vântul îmi șuieră în ureche și mie cam răce. Dar știi tu una, adaose el, clănțănind din dinți, dacă Ion ar fi înțeles ceva, ș-a fi spus lui Mihai?...

— Înainte, și nu lungi vorba! Iată puntea; fă mai răpede; acuș suntem în crăpătura stâncii. Ce calci ca pe cuie?

Astfel, prin întunericul nopții, Osman și Ali, ca două umbre, înaintau răpede, dar cu luare-aminte, spre locul unde trebuia să fure pe Irina. Ali mergea înainte și astă dată trebuie să mărturisim că mergea mai puțin împins de dorul răului decât de frica lui Osman.

În acelaș timp s-auzea sus pe munte un cântec dulce și armonios ce trezea în depărtare văile adormite:

Dragă căprioară,
Mândră sorioară;
Vino, te grăbește,
Că noaptea sosește
Și vântul e rece,
Și stafia trece
Ades prin părău
La ceasul cel rău.
Vin'la mine-acasă,
Că-n flori și mătasă
Eu te-oi legăna.
Și lin ți-oi cânta
Cântece de dor,
Să te-adorm ușor.

Era Irina, care striga cântând căprioara din munte. Căprioara auzi voacea ei și, sărind de pe stâncă pe stâncă, se scoborî la picioarele stăpânei sale.

Irina îi netezi părul, o sărută pe frunte și urmă cântând:

Dragă sorioară,
Fii veselă, zbiară,
Că mâni mă mărit
C-un mândru iubit;
Mâni norocu-mi râde,
Ceriul se deschide
Și-n el două raze
Văd cum luminează
Cald zilele mele
Știi tu ce sunt ele?
Sunt raze de rai!...
Ochii lui Mihai...

Căprița, deprinsă cu asemenea dezmierdări, începu a zburda împrejurul ei, plină de bucurie, dar, spărietă ca de un șărpe ce ar fi zărit în iarbă, ea se culcă pe câteșipatru picioarele, și, ridicând ochii spre Irina, se uită tremurând la dânsa.

Dragă, ce oftezi?
De ce lăcrămezi?
Ai vro supărate,
Nu ți-a priit oare
Apa din izvor?
Sau ai vreun dor
Ce te arde greu,
Ca și dorul meu?...
Pădurea vuiește,
Vino, te grăbește,
Că eu ți-oi cânta
Și te-oi descânta
De visul cel rău
Și de dorul tău.

Astfel cântând, Irina se scobora pe potica strâmtă, mâind căprioara de funie. Când, deodată, două fantome negre ca fiorii morții, ieșind din crăpătura unei stânci, se aruncară asupra ei. Ea voi să se apere, dar mânile îi erau legate, voi să strige, dar voacea îi era înădușită; cuprinsă de groază, ea leșină. Întunericul se făcu și mai mare, vântul șuiera fioros prin desimea codrului.

IV[modifică]

Abia se ivise a doua zi soarele pe ceri și toată Dorna era în picioare. Vestea despre pierderea Irinei, tocmai în ajunul căsătoriei sale, ca orice veste rea, se răspândi iute din om în om, și toți alergau uimiți din toate părțile spre casa lui Nistor, pentru a se încredința despre această nenorocită întâmplare. Mii de presupuneri se făcură într-o minută. Unii ziceau că Irina va fi căzut într-o prăpăstie, alții că se va fi înecat în râul Neagra, alții că vor fi mâncat-o fiarăle sălbatece, însă nici unuia nu-i venea în gând despre răpirea ei.

— Ce poate să fie? zicea Mihai, frângându-și mâinile; să nu vie toată noaptea acasă... negreșit i s-a întâmplat ceva... Să mergem, oameni buni, să răscolim munții, să scociorâm pădurile, să o găsim numaidecât!...

— Da, să mergem, răspunseră cu toții într-un glas.

— Stați! Stați! strigă atunci de departe un om ce venea spre dânșii, alergând în fuga mare, și făcându-le semn din mână să-l aștepte.

Era Ion flăcăul.

— Ascultați! zise el, abia răsuflându-se, asară am întâlnit pe Osman cu toate buclucurile în spate, scoborându-se spre Bistrița... Mi-a zis că merge la Piatra... Azi am trecut pe la casa lui și am găsit-o pustie... De cumva va fi el care... atunci este încă vreme. El n-a putut să plece decât tot astăzi în ziuă. De-om apuca de-a dreptul, îl vom ajunge aproape de Toancele, pe când a fi soarele de-o suliță.

Osman, în adevăr, după ce răpise pe Irina, stătu toată noaptea ascuns în munte, și abia în zori de ziuă, cu două oare mai înainte, plecase spre Piatră, căci numai ziua poate umbla pluta pe Bistrița.

De-ar fi căzut trăsnetul pe capul lui Mihai, el n-ar fi rămas mai amețit. Fără a aștepta mai multe amănunțimi, el smunci toporul din mâna lui Ion și se făcu nevăzut. Într-o clipă se desfășură dinaintea ochilor săi tot adevărul acestei întâmplări, pe care nu și-l putuse esplica pănă atunce și, desperat ca tot omul ce se vede deodată aruncat din culmea fericirii în culmea nefericirii, el hotărî sau să moară, sau să se răzbune.

Pluta, mânată de unde printre strâmtorile Carpaților, face cotituri multe și merge încet, iar acel ce iubește merge de-a dreptul și merge iute. În mai puțin de două oare el urcă dealuri, coborî văi, trecu peste râpi și peste ponoare, și ajunse în fine în vârful celui de pe urmă pisc a cărui poale se scoborau în Bistrița. De acolo el zări la picioarele sale o plută mergând în josul apei.

În sfârșit... zise Mihai, răsuflându-se adânc din piept. Ochiul său recunoscu pe Irina. Ea ședea culcată cu capul rezemat de-o grindă; la cârma din frunte era Ali, la cârma din urmă, Osman, și amândoi, tăind valurile cu putere, înaintau spre Toancele.

Toancele e cataractul cel mai periculos pe toată întinderea Bistriței. Strânsă între doi munți nalți și stâncoși, printre care abia străbate lumina zilei, ea fierbe din fund și pănă în față, ca și când ar curge peo albie de foc. Valurile gem cu o turbare nespusă și mii de stânci ies ascuțite din sânul Bistriței înspumate. Vai de plutașul care n-ar ști să cârmuiască pluta pe acolo! Când nevoia îl silește să treacă prin Toancele, el se pregătește ca de război; cearcă mai întâi cârma; cercetează toate legăturile grinzilor, pentru ca să se încredințeze dacă nu e vreo sminteală; își suflecă mânicele și-și face semnul crucii. Toate aceste pregătiri făcute în tăcere și cu gravitatea aceea ce inspiră totdeauna momentul pericolului, produc o spaimă nespusă, mai cu samă asupra călătorului care pentru prima oară își espune viața în acest loc. Cum a intrat pluta în Toancele, torentul a și luat-o într-un vălmășag de spume, și, purtată ca o scoică pe crestele valurilor, se ridică, se sfâșie și se frământă într-o luptă nesfârșită și e de ajuns o singură greșală de lopată, pentru ca dintr-ânsa să nu mai rămâie decât țănduri. În fiecare an Bistrița înghite numeroase plute care s-alunecă cu nesocotință în acestă strâmtoare, și fiecare stâncă poartă numele vreunui nenorocit ce și-a perdut viața lângă dânsa. Cimitir înfiorător, în care stâncile stau marture ca și crucile despre locul unde acești nenorociți și-au aflat mormântul!...

Osman n-avea ce face; trebuia numaidecât să treacă pe-acolo.

— Ali, strigă el de la cârma din urmă, îndreaptă pluta spre malul stâng.

El dădu acest ordin nu pentru a se feri de șuvoiul de care începuse a se apropia, ci pentru că zări pe Mihai coborându-se pe coasta dealului din dreapta, și voi să puie între ei amândoi toată lărgimea râului, în scop de a-l împedica să sară pe plută. Însă la cea întăi lovitură de lopată, ce făcu Ali pentru a executa mișcarea ordonată de Osman, pluta intră în curent, se izbi de-o stâncă ce sta nevăzută sub apă și se înfipse pe vârful ei. Grinzile pârâiră în legăturile lor, și capătul dinainte se cufundă în apă împreună cu Ali care, pierzându-și cumpătul, se duse în fund, luat de-un val puternic. Pluta, împinsă de șuvoi, după ce se învârti câtva timp împrejur, se opri apoi în loc de-a curmezișul apei, astfel încât capătul din urmă atingea malul drept.

Osman acum nu mai putea înainta, nici da înapoi. Vrând-nevrând, el trebuia să dea piept cu Mihai. Cu atât mai bine, gândi el în sine, cel puțin m-oi mântui de dânsul o dată pentru totdeauna; și, înarmându-și pistoalele, se pregăti pentru lupta ce avea să hotărască între ei amândoi.

Irina, palidă ca un cadavru, se trezi din amorțeala în care fusese până atunce și, râdicându-se în sus, întinse amândouă brațele înspre locul de unde venea Mihai. Ochii ei stânși, încunjurați de două cercuri vinete, nu puteau deosebi nimic, și, cu toate acestea, ea îl simțea, îl gâcea de departe, căci sunt momente în care acel ce iubește vede mai bine cu sufletul decât cu ochii.

În acea vreme Mihai, țâind într-o mână toporul, în cealaltă cuțitul, se cobora de pe munte ca o vijelie. Cu capul gol și cu pletele în vânt, el alerga nebun peste stânci și peste păraie, și-n fuga lui turbată râsipea cu piciorul pietrele ce se rostogoleau în vale cu zgomotul unei lavine.

— Doamne sfinte, strigă el, dă-mi atâta putere, să-mi răzbun, așa cum doresc eu!

Și prin toți porii el respira răzbunarea, ș-ar fi voit să găsească un mijloc atât de răpede ș-atât de crud, ca într-o singură clipeală să-i stoarcă tot sângele din vine și să-l facă în acelaș timp să sufere chinurile morții, un veac întreg. Câțiva pași încă și Mihai era pe plută... Atunci un trăsnet prelungit și mult repetat de ecoul munților se auzi. Osman îl luase la ochi cu pistolul, îl chitise bine, însă pluta, șovăind sub picioarele sale, îi clătină mâna, tocmai în momentul când el descărcă arma, și plumbul trecu deasupra capului lui Mihai.

— Ai scăpat de unul; nu-i scăpa de celalalt, urlă Osman furios, ridicând al doilea pistol asupra lui Mihai, însă și astă dată plumbul trecu pe-alăturea și se lăți pe-o piatră.

În acel moment Mihai făcu cea de pe urmă săritură, și cu turbarea aceea ce poate avea numai un om nenorocit ca dânsul, se aruncă pieptiș asupra lui Osman și, înșfăcându-l în brațele sale puternice, îl răsturnă la pământ, înainte de-a ave măcar timpul să se răsufle.

— Stăi, câne fără de lege! strigă Mihai, crâșnind din dinți și strângându-l de grumaz ca într-un clește. A venit vremea să-ți dai samă de nelegiuirea ce-ai făcut! Ia-ți ziua bună de la lume, că de acuma ești mort! Am să-ți sfărâm capul ca unui pui de șerpe și țărna ta spurcată am s-o arunc în vânturi!

— Îndurare!... strigă Osman palid și înspăimântat de groaza morții.

— Îndurare?... Tu cei de la mine îndurare? Ființă pângărită!... Atunci când se va îndura cuțitul ce am să-ți vâr în piept, să nu te spintece; atunci când s-o îndura apa în care am să te arunc, să nu te înece, atunci m-oi îndura și eu. Mergi în fundul iadului să hrănești nopârcile din cărnurile tale!...

Și, plântându-i cuțitul drept în inimă, îi înăduși cea de pe urmă răsuflare, în sângele care, ca un izvor zbucni din rană și stropi o stâncă ce sta alăturea, martură de moartea nelegiuitului otoman și de dreptatea lui Dumnezeu. Apoi, ridicând în sus cadavrul, îl aruncă în Bistrița unde fu înghițit de întunericul valurilor.

Toată această înfricoșată dramă, Irina o privi cu un ochi rătăcit, fără a-și putea da samă de cele ce se petrecuse în fața ei.

Abia a doua zi ea începu a-și reveni în sine, și recunoscu că se află în casa părintească. La capul ei ședea Nistor cu părul alb ca omătul, albit într-o singură noapte, și la picioarele ei Mihai, îngenuncheat, urmărea și cu ochiul și cu sufletul toată răsuflarea ce ieșea din pieptu-i.

— Irino, îi zise acesta, încălzindu-i mânile în mânile lui, nu ne vezi?... Suntem noi, Nistor și Mihai; ești în brațele noastre; iată casa tatălui tău; iată căprița.

Atunci ea deschise niște ochi mari, se uită împrejur și un șiroi de lacrămi îi înecă fața.

— Mihai! zise ea cu o voace întreruptă, revenind ca dintr-un vis. Te cunosc... Iată tata!... Veniți amândoi, veniți mai aproape!... Oare adevărat să fie?... Mi-e frică, nu mă lăsați!

— Irino, nu te mai teme; ești cu mine, logodnicul tău. De-acuma vei fi fericită; Dumnezeu te-a scăpat!

— Fericită?...Ce zici?... O! asta nu se mai poate!... Întoarce-ți de la mine fața, Mihai!... Steaua mea a căzut!

Irino, dar tu nu ești vinovată! Adu-ți aminte să ești logodnica mea, că mi-ai jurat să-mi fii soție. Eu te iubesc și fără tine nu pot trăi!

— Ascultă, Mihai urmă ea, rădicându-se în picioare și uitându-se țintă la el, și eu te iubesc din tot sufletul meu!... Știe Dumnezeu câte lacrimi am vărsat pentru tine; câte zile și nopți am petrecut fără somn; câtă bucurie și câtă amărăciune au înecat rând pe rând inima mea, în zilele în care te vedeam sau nu te vedeam! Dar astăzi nu mai sunt vrednică să fiu soția ta. Sufletul meu e veșted ca floarea bătută de brumă; urgia iadului m-a atins!...

— Și ce vrei să faci Irino?... Pentru Dumnezeu, spune!...

— Am ajuns până la pragul fericirii, și acolo ușa mi s-a închis... ș-am rămas în lume fără bucurie, fără lumină, ș-am văzut în vis pe maicămea că s-a sculat din mormânt și mi-a pus pe cap un hobot negru, zicându-mi așa: Du-te, Irino, du-te la monăstire și jălește norocul tău pierdut!... Mihai, eu trebuie s-ascult porunca mamei mele... Tu, uită-mă!... Nu mai cere de la mine rămășițele unei dragoste adăpată de otrava nelegiuirii.. Lasă-mă să port haina cernită a pusniciei, că cernit e sufletul meu!...Și de-acolo eu m-oi ruga pentru tine, și Dumnezeu ți-a îndulci inima; că inima ta e bună și Dumnezeu și mai bun.

Astfel grăind, Irina părea schimbată la față; obrajii săi se aprinseră de-o roșață vie, și o rază cerească strălucea în ochii ei.

Mihai și Nistor ascultau vocea ei inspirată ce se răspândea ca parfumul în aer, și nu credeau însuși auzului lor. Înmărmuriți, fără simțire, ei nu mai puteau rosti un singur cuvânt, căci răsuflarea li se oprise în piept.

— Mihai și tu tată! adause ea cu accentul celei mai profunde dureri. Uitați-vă în ochii mei și vedeți aceste lacrămi!... Ele sunt lacrămile inimii mele...Ele vă vor spune că, ducându-mă la monăstire, las cu voi inima și sufletul meu!... Ah! veniți, până a nu ne despărți, să vă dau încă o sărutare!... Ș-apoi...Rămâneți sănătoși!

Mânile ei obosite căzură de-a lungul trupului și capul i se plecă pe piept. Nistor o cuprinse în brațe și o sărută lung pe frunte, scăldându-i fața într-un părău de lacrămi; dar când veni rândul lui Mihai, o! atunce ei nu putură nici măcar să plângă; amorul și durerea se răsculară cu atâta tărie în inimele lor, încât în acest ultim sărutat era să se ducă și ultimul suspin al vieții lor.

Câțiva ani în urmă, se răspândi vorba între dorneni că la o monastire din fundul munților muri o călugăriță frumoasă încă, dar apăsată de mari nenorociri, și că în toate nopțile se cobora o lumină de sus pe mormântul ei. Iar de atunci încoace plutașul de pe Bistrița, de câte ori trece prin Toancele, arată străinului ce călătorește cu dânsul o stâncă fioroasă, acoperită de mușchi, zicându-i : Asta-i Piatra lui Osman.

Convorbiri literare, anul I, nr. 19, 1 decembrie 1867