Pavilionul romantic

 

Aice între arburi, când lumea toată tace,
Alerg subt a lor frunze odihna a-mi găsi,
Vroind de-a mele chinuri la ei a mă disface,
Vroind să jur subt umbră-li în veci a nu simți.

Zadarnic de la oameni nădăjduiam iubire,
Zadarnic fericire la dânșii mai catam,
Căci, vai, în ei lipsește orice compătimire
Ș-adesea între dânșii mai mult mă întristam.

La marea mea durere nu aflu alinare,
Ce numai o ființă mi-o poate vindeca:
Zadar cer de la ceruri asupră-mi îndurare,
Căci ah, la a me rugă nu vra a-mi ajuta.

Toate-s pornite asupră-mi, și cer și elemente,
Jurate l-a mele chipuri grozav a mă munci;
Și eu la ce-ntre oameni mai caut simtimente?
.....................................
Dar ah, pășind acuma în tânără grădină
Gândeam că de necazuri la ea m-oi dispărți;
Ș-în loc să văz viindu-mi o rază mai senină,
Simțesc c-a mele chinuri încep a s-înmulți.

În pavilion aice, privesc cum se răsfrânge
Pârâul ce-ntre pietre curgând neîncetat
Și el pare că-ntreabă de ce ochiul meu plânge?
De ce atâte lacrimi varsă neprecurmat?

Zefirul pintre frunze îmi pare că-mi șoptește:
Acel iubit de tine în veci nu te-a iubi!
Apa cu-a ei murmură iar pare că-mi vorbește
Că-n veci de-a me dorință nu mă voi îndulci.

Cântarea filomelei îmi pare-așa de tristă,
Ca plânsul cucuvaiei, ca glasu-i cobitor;
Ș-a silfului saltare îmi pare o tempistă
Și lucea aurorei un nor îngrozitor.

Și salcea rămuroasă o simț c-ar vrea să zică:
Ființa părăsită de soartă, de noroc!
Cu drept aceste lacrimi den ochii tăi tot pică,
Că mult încă va arde înflăcăratu-ți foc.

Și sufletul acela ce inima-ți iubește
Cu cât i-arăți iubirea-ți cu-atât ți-e mai străin
Ș-adesea a lui gură pe altul drăgostește
Când pieptu-ți pentru dânsul răsuflă un suspin.

Până a n-o cunoaște fața ce ți-i iubită
Plăcerea pretutindeni în zori te-ntâmpina
Dar azi a ta simțire atât e de rănită
Încât nici o suflare n-o poate vindica.

Deci dac-aceste toate obiecturi de plăcere
De care s-împresoară un suflet nejignit
Nu pot să-mi deie mie nici semn de mângâiere
Ce-mping din sinu-ți oftări necontenit,

Apoi ce pot în lume să mai aștept de-acuma?
Decât necazuri crunte ș-un trai îngrozitor?
Liniștea în mormântu-mi o voi găsi-o numa
Unde-mi se va stinge și focul de amor.