Paradisul suspinelor
De la Wikisource
| Paradisul suspinelor[1] de Paul Zarifopol |
Mi-ar părea nepotrivit a vorbi cititorului curios de frumuseţe literară despre poetul Vinea, fără a-l preveni că arta acestuia e dintre acele care impune modificări în metoda obişnuită a cititului.
Povestesc doar pentru mine, de bună seamă, dar şi pentru un cititor ideal, care ar găsi că sunt un interesant caz de umanitate. Cuvintele eroului (paginile Paradisului suspinelor) sunt când memorii ale eroului, când istorisire despre erou. Să nu se grăbească cititorul a-şi fixa apetitul pe dezvelirea unui caz interesant de umanitate. Substanţa fermecătoare e în altă parte.
Adnotatorul memoriilor lui Darie înseamnă: Sensibilitatea dureroasă a eroului s-a lăsat desigur condusă, în povestire, mai mult de acuitatea impresiilor conţinute, decât de ordinea cronologică şi de logica expunerii. Deci, ziceam drept: nu la cazul interesant de umanitate, ci la expunere să luăm seama.
Întâmplările somnului nu sunt fără însemnătate. Adevărul lor nu e mai puţin veridic decât al orelor de veghe... Imagini, senzaţii, emoţii, somnul oferă de toate, asemenea vieţii pe care ne-am deprins a o considera ca propriu-zisă. Realitatea lui e mai de preţ, căci e mai expresivă.
Să însemne cititorul bine: e viaţa somnului. Înţelege şi nu uita. Dacă uiţi, ai să te superi, şi te vei apuca să aperi logica, intempestiv şi comic. Dle Rosenthal, amator de rouă, cu pantofi de lac, pe pajişte, la ora asta? 0 trompă de automobil: la o parte, la o parte. Tropicele îşi reiau abluţiunile torenţiale, argint viu pe aripile verzi ale ferigilor uriaşe. Rochii roze. Aurelia şi copilul care nu mai doarme de focul bijuteriilor de strass. Maestrul Fascoli dezmiardă o elevă. 0 frunză traversează oglinda moartă... Şi somnul şi-abate ciocanul de puf.
După reflecţiile despre relativitatea spaţiului şi a timpului, cu care începe Sărmanul Dionis, Eminescu are grijă să scrie că cititorul va clătina din cap... Genialul adolescent se simţea începător al unui scris de tot nou. Şi oamenii au clătinat din cap.
Unii s-au şi supărat; cel cu mai mult bun-simţ şi cu multă carte de exemplu Gheorghe Panu, publicistul, om cu diverse idei ştiinţifice despre literatură, şi foarte sever poeţilor, în numele ştiinţei.
Socot posibilă primejdia ca, în ultimul meu citat din poetul Vinea, un cititor să nu prindă de veste vorbele din urmă; Şi somnul şi-abate ciocanul de puf. Şi cititorul se va supăra de incoerenţa textului şi-aşa mai departe.
De bună seamă sunt prea singur... şi acest sunt sună a pustiu...
Singurătatea, ca o cutie de violoncel, geme. Printr-însa viaţa imperceptibilă ascunsă în lucruri se revelă. Alături cu visul, tovarăşa lui preţioasă, singurătatea... De aici critica ştiinţifică poate porni o sistematică plimbare prin aleile explicărilor sociologice cum adică omul a ajuns astăzi atomizat, îşi simte tare singurătatea, care va să zică; sau o şi caută, când se întâmplă.
E aşa, e şi altfel: o mulţime de actuali şi ce actuali! scriu foarte sociabil. Cântăreţi de cor, supuşi, abili, artişti practici.
Atunci trebuie încă o altă explicaţie, contrară, dar tot frumos sociologică. Toate astea sunt treburi foarte ştiinţifice; dar cam grăbite. Şi n-au a face. Cartea de care scriu aci este un exemplu bun, cred, că n-au a face.
...Cine sunt eu? întrebarea cobora ca într-un puţ. Ciutura nu mai spărgea suprafaţa-oglindă, să se umple de ea ca înainte.
Cine sunt eu, eu Darie, eu... şi mă crispai cu deznădejde de silabele numelui deşert şi care nu mai corespundea nici unei realităţi intime. Vrui să strig, dar îmi fu teamă de zgomot, teamă să aflu că glasul putea să nu fie al nimănui din clipa în care nu mai avea nici un sens să fie al meu.
Este risipirea fiinţei, aşa cum se face ea în vis şi în singurătate.
Şi risipirea aceasta e poezie şi e frumuseţe. În această risipire, fatal, impresiile se ascut. Aceasta e logica acestei arte. Să nu ne irităm, ci, înţelept, să ne pregătim pentru plăceri şi înţelegeri nouă.
Artistul Vinea ne vorbeşte de dificultatea de a smulge şi a închega în potriviri de cuvinte, în ciuda şerpilor sintaxei, fermecaţi cu degete şi descântece de maestru. Şi scrisul său echivalează strălucit delicateţea conştiinţei sale de artă.
Desigur, cititorul a început, pe aici, să ia seama că nu analizez, nu rezum, nu transpun. Arta de felul acelei pe care o face Vinea nu se atinge cu asemene operaţii. Însă rup ce străluceşte mai mult, şi arăt.
Uşa locuinţei mele are uscăciunea icoanelor. Se deschide pe scara pe care atârnă, ca şoaptele, umbra.
Molii îşi iau zborul lor de flanelă prin amurgirea stătătoare.
...sub cadrul oval, la care se absenta, în palori inalterabile şi nepăsătoare, portretul bunichii. Acvarium de priviri stătătoare, în care sunetele urcau lin ca margelele, cu aer, lichide, spre nemişcarea suprafeţei. Asemenea apelor şi privirilor, sunetele iau forma vasului care le conţine.
Ne-am înţeles: nu vă agitaţi aşteptând, logic şi cronologic, ce se va întâmpla şi cum se va sfârşi. Aci fabula şi, cu atât mai special, intriga anecdotică sunt, din principiu, detronate. Între acuitatea imaginilor pe care le naşte singurătatea, împreunată cu visul, şi fabula sistematizată este o relaţie răsturnată. Concurenţa nu se poate soluţiona decât printr-un sacrificiu. Orice artă nu e posibilă decât cu acest preţ. Aşadar: congediarea fabulei, îndeosebi a anecdotei punctate, este cuvântul unei alte enigme a artei, asupra căreia stăm să ne înţelegem. În schimbul fabulei, poetul întârzie, şi sapă, şi ciopleşte. Aşa poezia lui devine studiu; şi cititorul e rugat atunci să fie serios, să renunţe la politică şi la interesele gospodăreşti ale sufletului său duios sociabil.
Şi Vinea e moderat şi, am zice: prudent. La el fabula e destul de aparentă; mai aparentă decât intenţiile fundamentale ale artistului. Încă!
Fără îndoială: în acea săpare studioasă a impresiei stă, implicată, congediarea fabulei.
Tăcerea năştea ca un freamăt în urechile ei şi umplea casa pustie. Înfricoşată totuşi, îşi urmă paşii pe treptele trosnitoare până jos, trase drugul şi deschise poarta sonoră pe lângă care trecea noaptea măreaţă din curte... Sub lespedea neagră a cerului jos, îşi răspundeau greieri, ţesetori subtili ai visului şi ai linişii. (Vinea, în placheta: Descântecul şi Flori de lampă).
La aceste desene atât de delicate şi intense, trebuie o straşnică rea-creştere literară pentru ca, trecându-le în fugă, să-ţi înţepeneşti ochii spre: acum ce mai vine?
Ca să dăm acestei introduceri elementare încheierea poantată care se cere cine ştie cine o citeşte! mai spunem şi acestea.
Există cumva vreun imperativ, inteligent fondat, care să ne oprească de a scoate plăceri artistice din relativa incoerenţă a visului, din exagerarea impresiilor, din subtila gândire în pure imagini? Altminteri, rămânând în totul respectat gustul de a căuta voluptăţi literare sau cine ştie cum altfel în scrierea, lapidară sau lătăreaţă, dar negreşit logică şi cronologică, a dramelor dintre arendaşi şi ţărani, femei distinse şi moşieri sălbatici, boiernăşi sensibili şi orăşence perverse, în scurt a ceea ce se petrece, serios, în rărunchii naţiunii.
- ↑ Ion Vinea, Paradisul suspinelor, Bucureşti, 1930, "Cultura Naţională" (n.a.)
