— Ei bine, atunci sugrumă-ne mai iute, ca să se isprăvească odată 1 zice Mișkin.
— Să ’l duceți în carceră! țipă generalul fugind din chilie.
Iată’l iară-și în fața ușei lui Țițiani. Un simțiment de milă ’l face să intre încă odată în acea chiliă, pentru a vedea p’acest nenorocit. Ușa se deschide, generalul intră. Țițiani se ridică în picioare și ’l privește drept în ochi.
— Ai poate ceva să ’mi comunici? zice, domol astă dată, generalul.
— Da, am. Cer de la d-ta o singură grație, pe care ’mi o poți acorda. Cer pedeapsă cu moarte. A trăi așa cum trăiesc eu, e un chin prea mare; eu cer să puneți în fine capet suferințelor mele. Destul v’ați resbunat, acum omoriți-me!
Auzind aceste cuvinte, zise de un tîner palid ca moartea, generalul s’a îngălbinit de emoțiune. El n’a respuns nimic, și a ieșit din chilie zăpăcit. In coridor, luând la o parte pe directorul Von-Wal, ’i a zis:
— Ce fel? Viața lor aci să fie așa de nesuferită, în cât să prefere moartea?
— Să trăiți don’ general! a respuns directorul. Așa sunt ei, tot-d’a-una nemulțumiți.
Nedumerit, emoționat, generalul intră în camera cu numărul 13.
