bănuit că nu sunt țărancă, și că aparțin clasei nobile (dvoreanca). Ei nu găseau straniu că picioarele mele neîncălțate sunt albe, că mânile mele n’au bătături, că sunt slabă din fire — până într'atâta că nu puteam aduce de la fântână două vedre de apă de-odată. Ce e drept, nici eu nu mă dedeam de femee care știe munci la câmp, ci treceam drept o bună cusătoreasă. În unele locuri treceam drept vânzătoare de pânză, și de lucruri țărănești brodate....
«În general am constatat că țăranii întimpină foarte bine pe un om modest, care se poartă cu ei cinstit, și nu-l bănuesc întru nimica rău, chiar în casul când observă ceva care e cu desăvârșire străin moravurilor lor.
«Îmi aduc aminte, că odată mă stabilisem într’un sat cât se poate de nefavorabil pentru propaganda ideilor socialiste. Satul era mare, situat pe o principală cale județeană; poporațiunea sa se compunea dintr’o parte din țărani fruntași, cu dare de mână, din alta de o mulțime nevoiașă, ajunsă la sapă de lemn. Printre acești din urmă erau fel de fel de oameni: soldați-reserviști fără gospodărie, țărani fără pământ; oameni cari nu se mai ocupau
