1. Râmnicul-Sărat.
Râmnicul-Sărat. O gară cochetă, prea mare pentru micul oraș, își desface peronul ei larg. De la dânsa se deschide un fel de bulevard, care duce la noul Palat Administrativ și la vechea Casierie, amândouă clădiri impunătoare. Și ele și drumul sânt desăvârșit, model de curate. În dreapta gării, rânduri de plopi, sădiți pentru a apăra linia de troiene, formează o dumbravă a cării răcoare chiamă, vara, amoresați cari au de ce să se ferească. Dar, pentru ceilalți locuitori, Râmnicul are o grădină publică, împrejmuită cu grilaj de fier, străbătută de alei drepte, bine prunduite, împodobită cu arbori frumoși, sămănată cu bănci comode, pe care le ocupă o lume bună. Mai departe, iată o școală primară frumușică, și, lângă ea, gimnasiul, curat ca un păhar; e despărțit de stradă printr’o grădiniță îngrijită.
De o parte te înfunzi apoi într’o regiune de livezi, pașnică, pustie: ici și colo câte o casă pierdută în locul întins care o împrejmuiește: nimeni la ferești și nimeni în curte. Într’un loc se vede o căsuță căzută în ruine. Sânt și case boierești mai mărișoare, dar nici în ele nu se descopere prin nimic presența unor ființe vii. Singuri arborii, larg înrămuriți, se bucură de darnica lumină a soarelui care plouă asupra nesfârșitelor livezi străvechi. Nu se aude măcar un câne lătrând. Numai câte un copil se întoarce de la școală cu ghiozdanul supțioară, îndreplându-se
