alte strâmtori fără verdeață. Câteva bune căsuțe de mahala, și te oprești în Galați. Dunărea e la doi pași, și, cu toată seceta, valurile ei grele se rostogolesc, frământate de vântul ce gonește norii, și, cu dânșii, roada.
3. La lipovenii din marginea Brăilei.
La doi pași de Brăila, legată de suburbia Brăilița, cu frumoasa bisericuță nouă, satul Piscul te introduce într’o lume care se deosebește adânc de tot ce e obișnuit în viața noastră țărănească, de tot ce am văzut pănă acum în grupările noastre rurale.
Se chiamă Piscul, de și nu e nicio înălțime, și face parte din România, de și populația de acolo e adânc deosebită de tot ce se poate întâlni în lumea noastră.
Case curățele, cu fereștile mari, îngrijit spălate, curți pline de coșare, de poieți, de tot felul de curioase înjghebări de scânduri. Câni sălbateci latră în curțile cu îngrijire închise. Vite nu se văd nicăiri.
Pe străzile largi grupe de țărani neobișnuiți, cu pantaloni înfoiați peste cizme și, supt căciulă, lung păr uns și bărbi negre, roșii, albe, de care nu s’a atins niciodată pieptenele; rare ori un cap tuns și o barbă rasă. Femeile, în haine largi, cu cozile supt barizul negru, sânt albe, grase și în tinereță. Nu odată apare un tip asămănător cu al Ostiacilor sau al Vogulilor, ochi mărunți, oblici, oasele obrazului ieșite tare în afară.
Vorbesc rusește încet, moale, scuipând sâmburi de dovleac. Dar au conștiința unei lupte de două secole purtată cu aceia pe cari-i numesc cu dușmănie „Ruși”. Sânt Lipovenii noștri, starovierții, ortodocșii „credinții celei vechi”.
Unii sânt popovți, cu popi, și marea lor biserică, încununată cu două turnuri, dintre care unul cu trepte de pagodă, domină cele câteva străzi acoperite
