odăi sau el se află de-o parte în curte, ca o clădire deosebită. Partea slabă a acestor case e coperișul, din stuh prost, vechiu, stricat, în așezarea căruia nu e acca pricepere de a pături rânduri și de a face o streșină deasă, trainică, pe care o vezi la țăranul moldovean sau la acela din încunjurimea, bogată în bălți, a Bucureștilor; fereștile sânt apoi mai proaste decât la casele nouă din Moldova: acolo ele se cumpără gata de la Evreul din târg sau din oraș și clădirea se potrivește după dânsele, pe când aici, dacă se întâmplă vre-o stricăciune, trebuie să se aștepte sticlarul ardelean, care vine prăfuit, alungând cânii cu bățul, cu strigătul său obosit:,, jamùr, jamùr», iar, pănă ce vine acest rar oaspete, cercevelele se umplu cu hârtie albă ori cu zdrențe de ziar, de se întunecă în odăiță.
Casele cele mai bune și, aproape în toate aceste sale, și cele mai multe, au trei-patru odăi într’o clădire care nu e totdeauna aceiași. La ferești flutură perdele albe, în locul șervetelor cusute ce se văd la țărani, clădării de scoarțe minunate se aierisesc în cerdacul măiestru săpat în lemn, cum n’am mai văzut aiurea; flori în oale se înșiră pe polițile dintre stâlpi, alcătuind, de altfel, singura grădină. Împrejmuirea e de scânduri, însă numai une ori de bună ostrețe drepte, fiind mai adesea o cârpeală din ce a găsit omul la îndămână. Gustul de a împodobi e vădit pretutindeni: colonete cu lencuială săpată în flori se razimă de păretele din față, bagdadia coperemântului, care este de șindilă, câte odată de oale —, e și ea lucrată ca o horbotă; cutare chiar și-a înfrumusețat ușorii porții cu câte o statuetă de ceramică luată de la oraș. Dar nu se văd acele mari porți de lemn lucrat, cu streșină și ușori puternici, care fac frumuseță atâtor case din Putna muntoasă, din Gorj, din Vâlcea sau din Ardeal.
