veniră, și stătură apoi pănă tărziu în veacul al XVIII-lea, dar tot mai puțini, mai săraci, tot mai țărani, negustorii de la casele de cărămidă cu tarabe de lemn: Greci, Sârbi, Sași.
Acuma „Coroana” își are clădiri de administrație și de primire și tot ce mai trebuie unei mari gospodării moderne (și chiar ce nu trebuie, căci am văzut pe o masă, — îmi permit a pârî d-lui I. Kalinderu acest abus —, o murdară revistă bucureșteană, pe care niciun om cinstit n’o poate ținea în casă). Locuitorii, vre-o opt sute, cu toate cătunele: și Velicioaia și Ungurenii, cuprind câteva strădițe cu casele rari și fără multă îngrijire. Târgul de odinioară nu e astăzi măcar un sat mare, un sat de frunte.
Dar amintirea trecutului n’a perit cu totul din mințile acestor oameni săraci cari n’au niciun meșteșug, cari-și arendează la cârciumari și alți stăpâni ai cametei bucățelele de pământ și trăiesc numai de pe urma „Coroanei», de la care primesc și așteaptă totul. Întrăm într’o curte, unde a fost așezată o cruce găsită în ogor, pe care au cioplit-o pe vremea lui Matei Basarab Căpitanul Lăpădat și fiul său Neagul. Gospodarul a pus-o cu îngrijire la loc bun și o păzește cu scumpătate. El și-a scris pe partea goală a crucii pomelnicul. Nevasta lui ne primește cu oarecare conștiință că la dânsa nu e o casă de rând. Și după câteva clipe soțul ei aleargă înaintea noastră ca să ni arăte o diplomă de la Bibescu-Vodă, în care se recunoaște că tatăl său a fost moșnean sau, cum scrie acolo, spre marea bucurie a omului nostru: „boier de neam”.
În calea spre biserica din Ungureni, trecem pe la una din cârciume, unde se face horă. Foarte frumoasă priveliștea oamenilor frumoși, sănătoși, senini, curați fără osebire. Aici e rasă românească, din cea mai bună și mai sigură.
