văpseaua pe păreții pregătiți astfel. De aceia în acest sat de meșteri și în cele vecine, care cearcă une ori și ele acest meșteșug, e atâta cuviință și omenie la fiecare: toți, pănă și frumoșii bătrâni înceți, spun „bună ziua” drumețului, pe care sânt gala să-l ajute la orice nevoie și la orice dorință, și d’inaintea porților, unde stau pe margenea șanțurile înflorite, se ridică femeile cu fețe senine, gătite de Duminecă în cămăși ca laptele și în catrințe ca florile.
— Cum se chiamă satul ăsta?
— I se zice la Poligraf.
— La… Potigraf?
— Da, așa.
Așa-i, într’adevăr, Potigraf. Toate satele de prin prejur știu de Potigraf. Dacă ai nevoie de oală, de strachină, apoi ți se spune că ai greșit locul, întrebând la dânșii: „De astea, domnule, sânt la Potigraf. Aici nu e la Potigraf”. Și se știe care anume din meșterii Potigrafului face cutare fel de oale.
Sânt și nume urîte prin aceste părți. Chiar lângă Snagov se înșiră, cu o biserică din vremea lui Mihai Viteazul, Turbații. Mai încoace, pe unde sântem noi, se ascund Ciumații. Dar drept în calea noastră spre Gherghița sânt tot nume frumoase sau istorice pentru satele care au fost sămănate odată în mijlocul huceagurilor din lunca Ialomiței. Din Curcubeu dăm în Balta Doamnei, unde pescari domnești vânau peștele pentru „gospojda”[1], Balta Turcului, cumpărată cine știe când de vre unul din cei câțiva Turci așezați în țară.
După ce am ieșit și din casele puține ale acestui sat, iarăși câmpia ialomițeană, — județul însă e al Prahovei, — se desfășură cu mănunchiurile ei de flori și cu bogăția de roadă înaltă. În această zi de
- ↑ Acolo, o bisericuță de lemn, interesantă.
