bună de pe la sfârșitul veacului al XVII-lea, atunci când Ienachi Văcărescu cel d’intăiu era o rudă de aproape a lui Brâncoveanu, care domnia, se pune în sama lor Așa spune, după amintirile altor preoți, preotul de astăzi, care slujește pentru un sat mic și sărac. Inscripția nu se va fi pus poate niciodată; acuma nu se mai vede nici locul ei.
Lângă biserică sânt case pentru lucrul moșiei, o ghețărie mare acoperită cu stuf; se vede că stăpânul nu locuiește aici și că orice viață mare, mândră, s’a dus. Frumosul lac cu apele răsfirate pănă departe nu e încunjurat ca în alte vremuri de înalta verdeață a copacilor bătrâni, cari-i dădeau farmec și poesie. De jur împrejur, bălării pe care le sfarmă și le vestejesc umbletele vagabonzilor de cari destui se înădesc aici, din marele oraș vecin, pentru ca să se răcorească în apele prăfuite[1].
Și în această părăsire murdară, în această înjosire practică, un palat uriaș întinde două rânduri largi de cărămidă strânsă, cu multe ferești mândre, încadrate în piatră lustruită, care se deschide de-asupra norilor și a seninului. Ani de lucru ar fi trebuit aice pănă ce clădirea ar fi fost gata în toate amănuntele ei și s’ar fi arătat vrednică de a fi ceia ce o menise începătorul ei: leagănul unei dinastii. Dar vântul revoluției europene a anului 1848 bătu și aici, și lucrările meșterilor se opriră pentru totdeauna. Castelul de trufie rămase încremenit, — mort fără să fi avut, o clipă măcar, viață.
Din pivnițile adânci se ridică duhori grele; un zarzavagiu își îngrijește de marfa lui ascunsă prin încăperile lor și un mare câne sălbatec adulmecă după hrana murdăriilor.
- ↑ Acum inginerii români, cari au ridicat de-asupra apelor frumoasa biserică de la Rebegești, a Crețuleștilor, au făcut Bucureștilor o cingătoare albastră de ape line.
