15. Mănăstirea Verbila.
Ieșim din Vălenii-de-Munte pe lângă șoseaua pietroasă care duce la Ploești, ici și colo, alături cu linia ferată nouă, la care lucrează de zor țărani din împrejurimi și urîți „specialiști” sârbi și bulgari. Cel d’intăiu sat bine rânduit pe margenile drumului are o biserică nouă la poartă e atârnată o cutiuță pentru sărmani; am zărit pe preotul tânăr în foarte frumoase odăjdii, care-și făcea prin sat „zi ‘ntăia” de August; la o mare distanță se târa un dascăl amorțit de vrâstă.
Ceva mai departe răsare dintre copaci frumoasa casă de țară a unuia dintre proprietarii mari ai Ținutului; lângă Ploești un Evreu i-a luat locul, pe urma datoriilor. Aici el se mai ține deocamdată.
Pe malul stâng al Teleajenului răsfirat în limpezi pâraie albastre pe un pietros câmp de prund grăunțat se întinde, cu case mai slabe decât cele de la munte, dar în mari livezi de pruni, satul Măgurelele, numit așa după păduri care s’au prăpădit de atunci. Are două biserici: una din anii ‚30, iar cealaltă de la sfârșitul veacului al XVIII-lea, clădită de soția unui boierinaș, mamă a unui copil care nu purta numele soțului ei, dar moștenitoare a Cantacuzinilor, cum spune însăși, cu mândrie. Preotul e și învățător, și are și un han: face politică și, pe lângă interesele lui, se zice că apără și pe ale țăranilor, cari au de lucru cu proprietarul de viță nouă din casa cea frumoasă încunjurată de un parc des.
Aici lăsăm drumul Ploeștilor, care duce îndată la satul Filipeștilor și cotim pe lângă un curat han românesc, clădit în stil vechiu, la stânga. Mult timp rătăcim pe câmpul pârlit de soare, unde porumbul închircit ridică strujeni slăbănogi. La girezile de grâu, și aice a început treierul cu mașina pentru boieri, pe când oamenii lucrează prin curțile lor, după vechea
