o vreme în lunca foarte largă a Prahovei, care e și pănă acuma de un verde foarte tânăr; copaci rotunzi, singurateci și în mici tovărășii dese îl împestrițează. Mai mult sălcii moi, blânde. Printre dânsele se strecoară, rănindu-le, ramuri din Prahova iute, care se risipesc aici, stropind ierburile cele multe și îngânând viața satelor rare.
Pe un tăpșan uscat, clădit din vechi dărâmături de piatră și cărămidă, se vede încă de departe o biserică albă, care se pare nouă. În fund, la dreapta, alta mai mare, mai tristă, venind din timpuri și mai îndepărtate. Mai încolo sânt copaci de livezi, câteva copereminte roșii. Găsești, înaintând pe drumul de țară, căsulii coperite cu stuf și curți împrejmuite cu răchită, pe care se razimă copii năcăjiți și femei cu rochii de târg, roșii. Nu văd cârciumă, nici semne de horă, de petrecere a Duminecii. O biată biserică urîtă, la ulucele căreia se îmbulzesc porci flămângioși, e numai de dăunăzi, de pe vremea Mitropolitului Calinic Miclescu.
Toate la un loc fac Târșorul cel vechiu de astăzi, un mic sat fără de noroc, pe o moșie a Eforiei, arendată la exploatatori; abia e un sat, și odinioară a fost un târg, care a avut cinstea de a găzdui pe Domnii țării din vremurile luptelor celor mai mândre. Aceasta o spun cele două biserici părăsite, și iată ce se află de la dânsele.
Cea din vale, de la care s’a smuls o frumoasă inscripție din vremea lui Vlad Țepeș, arată prin țesătura ei de cărămizi care formează desemnuri în ciment, prin brâiele de altă cărămidă rotundă și de cărămidă în colțuri, prin frumuseța absidelor exagonale, că a fost înălțată, așa cum se vede, în a doua jumătate a veacului al XVI-lea, când norme moldovenești stăpâniau arhitectura munteană. Pe atunci, în epoca Mirceștilor și a lui Mihai Viteazul, Târșorul
