De fapt, e un oraș mare ca poporație, ca bogăție, ca mișcare. El nu și-a găsit însă pănă acum nici hotarele, nici caracterul. Se pierde în mahalale curate și înflorite, pe alocurea, în Țigănii flămânde și tălhărești, prin alte părți, în livezi închise, în maidane, în străzi pe care ploaia le preface în canale ori băltoace noroioase, pe când, aiurea, fabrici nouă. „atenanse” și ateliere ale Gării uriașe, fabrica de petroliu Vega, noua Gară de Nord spre Văleni, îi fac margenea. Grădini publice, parcuri, piețe lipsesc prea mult. Are un măreț Liceu și o Prefectură în casă închiriată, o Primărie amestecată printre prăvălii, căsărmi miserabile, niciun Teatru și abia o sală de conferințe și întruniri[1].
Putea să fie, cu puțină supraveghere și ajutor al Guvernelor de pe vremuri, un mare centru de gospodărie românească, Ardeleni veniseră de luaseră loc în piață cu prăvăliile lor.
Au venit, au luptat, în mare parte au căzut, ei de ei, cum li-a fost norocul. Clasa politică avea altă grijă: își făcea palatele de pe bulevard, înzestrate cu toate rafinamentele civilisației parisiene. Din București, de o parte, din Moldova, de alta. s’au abătut Evreii: negustori și samsari Au luat o parte din piață și luptă s’o iea și pe cealaltă. Afacerile de petrol, ridicând în sus o clasă de advocați care nu-și merită bogăția și nu știe ce să facă dintr’însa, căzând răpede în imoralitatea luxului de îmbrăcăminte, femeiesc și chiar bărbătesc, și al sporturilor de paradă, a umplut văile de străini de toate neamurile, cari au stricat și prețurile și moravurile. Ei muncesc,
- ↑ Arhitectul Toma Socolescu a avut. mai de curând, nobila ambiție de a da orașului său un Palat de Justiție și Hale de caracter monumental, precum și o noua catedrală.
