se în dragoste și dumicându-se la o răsbunare, întocmai ca fiarele munților, țăranul muscelean, o mândrie a neamului, zăcea uitat în acele frumoase clădiri albe din curțile de bielșug, supt mușuroiul despoiat de pădure al muncelelor ocrotitoare. Astăzi, el iese la iveală, uimind prin noutatea, ca și prin frumuseța lui.
Dacă ar fi vrut să-l descopere pentru public un scriitor din altă parte, i-ar fi trebuit multe și grele călătorii. Țăranul român de oriunde se desvăluie greu acelui pe care nu-l cunoaște, chiar aceluia care, vorbind limba lui și purtând portul lui, vine din alt sat. Dar cel din Muscel, chiar dacă ar voi să se împărtășească unui drumeț literar, ar trebui să-i dea atâtea lămuriri nouă despre atâtea lucruri deosebite, — căci datinile și rosturile lui, vechi ca lumea, nu se mai pot mântui de arătat —, încât acesta nu s’ar fi simțit niciodată cum se cuvine în subiectul său.
Trebuia un fiu al Muscelului, un fiu de la țară, din marile sate luminoase, cu aierul tare, care ridică în obraji acel sânge mult și pune acea flacără tare, pentru a vorbi după cuviință despre „casa din Muscel”. După cuviință, aceasta înseamnă și cu adevăr, și cu nevinovăție, cu naivitatea caracteristică acestor oameni și cu o curăție fără păreche, cu o măsură țărănească precum o afli, de alminterea, în toate Ținuturile noastre.
El s’a găsit. Un flăcău din Boteni, unul din mulții Ionești ai Muscelului, băiat de moșnean, nici prea bogat, nici prea sărac. S’a născut și a copilărit în sat, s’a întors acolo de la școlile înalte din orașele mari, a iubit și el trup frumos, slobod, în cămașa albă cu flori, a ținut ca o cinste că e de acolo și a cinstit pe oamenii săi pănă și în veșmântul lor, pe care la orice prilej a fost bucuros să-l poarte. Astăzi își
