strălucitoare de fluturi, a scos la fereastră pretutindeni chipuri frumoase, pline de vioiciune, de țărance, mahalagițe și doamne. E, într’adevăr, asupra întregului oraș, afară de unele vechi curți boierești ferecate și părăsite, o zi de serbătoare creștinească, foarte patriarhală.
Ca pretutindeni, Stalul a înălțat, din cheltuiala cam cu risipă a împrumuturilor de odinioară, clădirile tipice pentru o capitală de județ: se vede un „Palat al Justiției” sau mai bine fațada masivă, cu totul disproporționată, a unei case cu două rânduri, de loc marc, unde se dă dreptatea de represintanții zeiței cu cumpenele în mână, care stă cocoțată pe fațada greoaie a micii clădiri. Apoi un gimnasiu încăpător, pe frontispiciul căruia se cetește cu o adevărată uimire acest ciudat titlu, care trebuie să dispară cât mai curând: Gimnasiul „Joniță Asan”. Ioniță și Asan… Ce să fie această ciudată împărechere de nume într’o ortografie ciudată? Abia se dumerește omul că e vorba de Împăratul vlaho-bulgar Ioniță, care, dacă era fratele lui Asan, n’a fost numit niciodată și de nimeni Asan. lar acel care a fost Asan nu se chema Ioniță (nici „Joniță”) și nu ne privește de loc. Școala profesională de fete e o căsuță cu chirie, în care te întrebi cum pot încăpea elevele (care probabil că sânt) și profesoarele (care sânt de sigur).
Particularii și-au modernisat în parte casele, ceia ce nu e totdeauna rău. Un bogătaș din localitate a clădit un frumos otel. Un Sârb a dat micului oraș un bun restaurant, unde în acea sară ofițerii de călărași și roșiori, reuniți la manevre, petreceau frățește în sunetul musicii militare din grădină, amestecată cu coruri de soldați din regimentele lor. Înfățișarea
