viitorul țerii nu părea să-l îngrijoreze și de pe buze nu i-a căzut un singur cuvînt de regret pentru ce părăsise, de supărare pentru felul cum îl tratase și regele și masele electorale. Rareori am văzut un om în dispoziții așa de senine. Cerul cald al Italiei părea că-i trimete de departe o solie care-l însenina. În treacăt mi-a vorbit de cîți prieteni, de să-i numeri pe degete, îi rămăseseră și, cu aceeași dorință de a rămînea ceva din alianța noastră electorală, îi recomanda sfaturilor mele.
În Franța, unde mă chema congresul de istoria artei, era să aflu neașteptata veste că acel care plecase așa de vesel și plin de încredere în viitorul său a fost doborît de o boală ticăloasă care-l pîndise în strălucirea de lumină a Neapolei pentru a-l roade săptămînă de săptămînă, biruindu-l în momentul cînd se putea crede în convalescență.
Prietenii lui au încercat legătura cu mine, pe care o doream și eu, căci ei reprezintau o parte prețioasă din experiența unei țeri asupra căreia se aruncau acum, așa de curajos și de lacom, atîtea nepregătiri ce nu-și dădeau sama de ce puține puteri aduc cu dînsele și de cît va avea să sufere ea, țara, din orbecăielile lor stîngace și din încercările unei ignoranțe absolut inconștiente. Păcatele „takismului” erau disparente și, în orice caz, noii veniți le întreceau cu mult prin dispozițiile lor de a exploata, fățiș, fără nici un fel de rezerve, puterea la care rîvneau. Ceva din vechea distincție a unei vieți politice dominate de aristocrația de naștere sau de talent trăia în acești oameni rămași fără conducător. Și mai ales șeful dispărut, și pe care l-au uitat pînă astăzi mult mai puțin decît liberalii pe al doilea Brătianu, căruia-i datorau totul, le lăsase o moștenire pe care n-o puteau părăsi: cultul ideii naționale, pe care în a doua parte a vieții sale el o servise cu atîta devotament.
Dar e foarte greu să se alipească grupări de origini și cu tendințe
