pumn care să poată atinge o viață de muncă și de onestitate! – pentru a mă aduce la capitulare și, astfel, am trecut și pe lîngă această dovadă a moravurilor politice din societatea noastră. Cînd atentatul de la Senat, cu morții pe care i-a lăsat pe scînduri, a venit tocmai la timp ca să îndreptățească o politică de teroare care, pentru a fi efectivă, cere altfel de „pumni” și, la spatele lor, altfel de minți și altfel de merite, cînd am fost întîmpinat de urletele majorității, care avea aerul că vrea să se arunce asupra mea pentru că indicasem între vinovățiile pentru crimă politica de sfidare și de prigonire în care totdeauna clocesc comploturile, cînd, apoi, ziarul meu a fost tîrît la cenzură ca un organ al anarhiei și supus tăieturilor de condei ale unui neînțelegător pătimaș, dornic de a-și crea merite față de stăpîn, s-a văzut din nou că, față de ce ajunsesem a fi prin ostenelile mele, astfel de metode, care nici măcar nu jignesc, căci și în politică orice lovire are puterea înălțimii de la care pleacă, nu pot avea nici un efect asupra unei acțiuni de opoziție în care, cum s-a vădit din atitudinea mea ulterioară față de aceiași oameni, nu aduceam ură, ci numai pasiunea de a împiedeca răul ce s-ar putea face țerii. Atunci mi se scoase înainte, pentru a mă îndepărta de țerăniști, indiferenți la sensibilitățile naționale și la delicatețele morale, și chiar de ardeleni, cari contau pe cine știe ce raporturi posibile în viitor și cu cei mai pătați dintre oameni stafia sinistră a lui Constantin Stere, pe care o popularitate basarabeană unită cu toleranța administrației l-a suscitat deputat, a doua oară, al României unite, în martie al anului 1921, la întoarcerea mea de la Paris.
De acuma eram, cu prietenii mei cîți nu fuseseră încă smomiți, lăsîndu-i lîngă mine, dar fără nimic din acea credință care face valoarea unei aderențe politice, un om izolat. Un om izolat, dar întrucît poate fi izolat cineva
