înlăturarea întregului Ministeriu trebuia să urmeze, sfîrșitul, pe o chestie de principiu, a unei situații pe care multe greșeli, din multe părți, dar mai ales de la Curte, supusă tuturor influențelor. o făcuseră absolut imposibilă, orice ar fi gîndit, în iluziile sale, primul ministru, care, hotărît, nu voia să se întoarcă.
Din tot ce i se spunea, regele Ferdinand, care auzea așa de mult și hotăra așa de puțin, reținea un lucru și, lîngă dînsul, mîndra regină, doritoare de a guverna și regretînd numai că n-o poate face personal în numele ei, întărea această chinuitoare impresie pe care […] o avea ea însăși: că s-a format un complot, că drul Lupu, asociat cu bolșevicii, face parte dintr-însul – parcă l-ar fi auzit pe doctor cînd, într-un moment de trecătoare nemulțămire, fără importanță, mă încredința că aș fi un bun președinte de republică! – și că fără măsuri răpezi de prevenire, ca aducerea tunurilor la Cotroceni, soarta țarului și a țarinei poate atinge pe membrii dinastiei românești; Siguranța, ea însăși, condusă de un fost deputat liberal, furniza „dovezile“ tenebroasei întreprinderi și, chemat în grabă de regele pentru a-mi cere să ajut debarcarea ministrului de interne, el n-avea curajul să mi-o spuie și mă făcea să trec în odaia unde regina îmi punea alternativa: ori părăsesc pe omul care trebuie să se ducă și voi avea prezidenția Consiliului ca să hotărăsc reforma agrară, ori această misiune va trece asupra generalului Averescu. Am răspuns, ca orice om loial, fie și în mediul cel mai puțin loial poate din lumea întreagă, că nu pot să particip la mașinațiile contra unui om complect nevinovat de ce i se punea în socoteală.
Răspunzînd așa, credeam că mă pot sprijini pe lungi și devotate servicii făcute dinastiei, nu numai pentru că era în interesul țerii, dar și pentru că aveam o adevărată iubire pentru acei doi oameni ale căror calități adînci, de
