în ce timpuri! – să-i găsesc „om în loc“.
L-am găsit – da, eu, numai eu, cu toate injurioasele denegări care mi s-au opus pe urmă – în persoana doctorului Lupu. Nu era pentru mine un prieten, și în Camerele liberale n-avusem măcar legături cu acest corifeu al tineretului majoritar, pe care-l puteam prețui numai prin inteligenta bunătate cu care cruțase și împăcase pe țeranii săi fălcieni pe vremea răscoalelor din 1907. Dar energia, puterea de muncă se desfăceau la prima vedere din figura roșie cu falca proeminentă, cu ochii mînioși de adevărat lup ieșit în margenea pădurii, și bănuiam la fiul preotului din Arsura un suflet generos față de cei mici, ceea ce-i putea da o elocvență specială, așa de prețioasă în asemenea momente; că era urmărit de pasiunea vitrinei era un mic, foarte mic păcat față de aceste hotărî toare însușiri. Dialogul cu d. Vaida în privința „doctorului” s-a desfășurat astfel:”Mă rog, eu nu-l cunosc pe d. doctor Lupu. Îl iei d-ta pe garanție? – Îl iau“.
Dr. Lupu era un om potrivit cu situația, așa de grea, din acel moment. Trecutul lui de prefect la 1907 îl arătase, cum am spus, milos față de mulțimile revoltate și capabil de a găsi cuvîntul prin care furia lor se potolește; timpul petrecut în America îl ținuse în contact cu o civilizație în adevăr democratică, față de care pornirile de răsturnare n-aveau ascuțiș; în fond, foarte tradiționalist, prin legăturile cu satul său, prin pietatea față de părinți, el dădea celor de stînga înfățișările liniștitoare, ale unui prieten, rămînînd destul de monarhist pentru a servi un rege, destul de „burghez” pentru a apăra credincios vechea societate; activ pînă la neastîmpăr, el era să fie un ministru care lucrează pretutindeni, direct. În sfîrșit, rupt de la liberali și atacat de dînșii, felul cum se răpezea la foștii lui prieteni arăta că regimul putea să cîștige într-însul un nou și prețios aliat. Doctorul avea și idei de realizat într-o tovărășie unde ce lipsea mai mult era un program,
