Alexandru” fiind numai vedeta scoasă înainte ca să se vadă din ce parte vin gloanțele. Nu era lene, în adevăratul înțeles al cuvîntului, nici acel orientalism de care ei se scuturau cu indignare, nu era numai provincialismul care, îndată ce e vorba de ceva peste umbra clopotniței, se sperie și se trage înapoi, nu era numai metoda culoarelor de mînăstire iezuită, care sînt așa de întunecoase, încît ca să eviți primejdia trebuie să mergi răzînd necontenit zidurile, ci era ca un fel de paralizie totală, rezultată din comprimarea de veacuri care anchilozase toate legăturile, ceea ce era de altminterea comun cu bucovinenii, dibaci înfășurați un secol întreg de administrația austriacă […].
Energia neadormită, veșnic uneltind contra vechilor dușmani, „măgarii de pe Vezuviu”, în partidul cărora era și nu era, se găsea la d. Goga, al cărui mare discurs s-a făcut mult așteptat pentru ca rezultatul să fie aiul – învinsul momentan, de propria-i slăbiciune, rămînînd gata să încerce din nou, de oricîte ori, cum o arăta și figura, așa de deosebită de cea de odinioară, ochii albaștri, în fața care-și pierduse frăgezimea, avînd acum licăriri de răutate și trupul mărunt înțepenindu-se în atitudini de provocare. Simț practic era la singurul ardelean care cunoștea bine, supt toate raporturile, lumea de dincoace, unde trăise multă vreme, și care era doritor să însemne prin ceva real trecerea sa la ministerul care-i fusese încredințat. Pe d. Mihai Popovici, fiul unui mare bogătaș brașovean și student al Universității din Viena, unde-și cîștigase frumoase cunoștinți, îl întîlnisem de mai multe ori și eram izbit de siguranța cu care discuta cele mai grele probleme și enunța soluții care i se păreau realizabile. Făcuse războiul la noi, ca ofițer, în deosebire de refugiații cari se uitau cu ocheanul la front, și fusese astfel străbătut, el singur, de toate sentimentele noastre. Nouă ne
