Ion Brătianu la întemeietorii de împărății, cu sens religios arhaic și exotic, în valea Eufratului și a Nilului, înțelepții noștri „secundari”, în a lor pricepere și adîncă știință, au dat din umeri și au rîs. Atîta e de gros stratul de crasă pe minți, dintre care unele sînt încă tinere… În clasa a II-a ni s-a pus înainte, bine tradusă de Alexandru Brandia (Brînză) de la Iași, bunul profesor pe care era să-l am pe urmă, culegerea de biografii, desigur foarte competent prezintate, într-o formă al cării secret îl au francezii, datorită colaborării dintre profesorul de liceu Dhombres și acel Gabriel Monod, îndreptător al noilor studii istorice din Franța, pe care n-aș fi putut gîci, nici în cele mai cutezătoare speranțe, că-mi va fi dat să-l am profesor la Paris. Era o lectură interesantă, dar firul însuși al istoriei, simțul dezvoltării, înțelegerea felului cum orice lucru omenesc vine din altul, plasarea sigură a faptelor și ființelor omenești înseși pe dunga timpului, repartizarea lor subită pe veacuri îmi va rămînea o imposibilitate pînă dincolo de isprăvirea acestor patru ani. Nu știu din ce manual mai bîiguiam înaintea somnolenței lui „cuconu’ Costachi” ceva istorie modernă, în care, pentru cei mai mulți, suveranii se împărțeau în două: acei cari „au fost răi”, „au apăsat poporul” și acei cari „au fost buni”, „au făcut școli, biserici și toate așezămintele” și „au rămas victorioși”. Iar baza celei mai nule istorii a românilor erau paginile, cu o ortografie de mult moartă și cu un spirit, fără îndoială demn, sever patriotic și național, dar fără nici o putere poetică, ale bătrînului Laurian. Nu, nu, – nu de acolo m-am făcut eu istoric, ci atunci cînd in mine s-a trezit puterea de a mă pasiona pentru tot ce a fast uman în oameni…
Științile nu sînt făcute pentru oricine dacă se lasă la o parte necesara orientare asupra lumii, cer și pămînt, puteri văzute și mari nevăzute puteri misterioase, toate frămîntate și
