dus o singură dată pentru a ne vorbi de Dumnezeul tuturora, de Hristos cel bun și de Domnul marii noastre glorii trecute. Această construcție, în vechiul stil frumos, dar potrivită numai pentru viața și activitatea unei singure familii bogate, trebuie să fi aparținut unei familii armenești. Căci armenii, cu excepția casei drului Ștefanovici, gospodărită după tradiții bucovinene, erau în tot lungul acestei străzi. De la băcanul cu coarnele de mare, pe lîngă negustorul de ghiuden, tărcat și îndesat de la”Ghereta verde” și pînă la casa din fața liceului a unei respectabile familii armenești, cu lung trecut la noi și, pe urmă, în față, cu un întreg cartier locuit de aceiași oaspeți, armenimea se întindea pînă departe. Pe cînd, înainte de strada perpendiculară a școlii noastre, care ducea spre centru, cu întortocherea dublă de la librăria lui Ivașcu, dintr-o formidabilă clădire cu temelie proastă, skyscraper, pentru ochii noștri deprinși cu zidiri modeste, în dreapta bisericii și în fața ei se mai întîlneau locuinți armenești răzlețe sau șiruri întregi: la Grigore Goilav, a cărui casă, totdeauna închisă și tăcută, era un model de gospodărie occidentală – și o a doua stradă a acelorași armeni pornea de la dînsul —, ori la alți Goilavi, cu legături austriece în aceeași Bucovină, de unde va răsări colegul nostru nalt, blond, cu ochii albaștri, Goilav Gustav, menit să fie apoi un elegant ofițer de cavalerie.
Liceul, cu o urîtă firmă mare la poartă, cuprindea, cu o „sală” la mijloc, în stînga o mai vastă clasă întîia, o clasă a doua îngustă – căci numărul școlarilor descreștea răpede – la spatele ei avînd în față cancelaria și undeva în dreapta clasele superioare, prin chichinețe ca pentru o școală care scotea, la sfîrșitul atîtor osteneli, în cea mai mare parte cu totul zădarnice, doar doi, trei absolvenți din clasa a VII-a. Cum frecvența era încă destul de mare în cele din urmă două clase ale cursului inferior, ele fuseseră exilate în fosta bucătărie, compusă din două
