nădejde, a soțului visat, cu glasul supțiat de atingerile vrîstei, duduca Natalia, a doua fiică, își cînta aprins în tăcerea nopții, în mireasma florilor îngrijite de dînsa, pe care n-avea cui să le dea, întîrziate cîntece de iubire, acelea cu care se mîngîiau inimile unei societăți simple și bune.
Iar dumineca, de acolo de sus, ne coboram cu mănunchile de flori în mînă, flori din grădina noastră, de pus alături cu multe altele pe tetrapodul icoanei de hram, pe lîngă casa cu podoabe de fier colorat a Kuglerilor, spre marea, puternica biserică de zid a Ovideniei, a Vovideniei, unde slujba, după străvechea rînduială, în cea mai mare atenție, tăcere și cuviință, se făcea de un vajnic preot cu două imense bărbi albe, dintre care una pusă, pentru „a fi mai comod”, supt anteriu și de un diacon căruia o teribilă lovitură hoțească îi strivise nasul, lăsîndu-l așa, schilod și fornăit, ca să ridice cîntările întru slava Domnului, care dă viață și frumuseță, dar îngăduie, fără ca mintea noastră omenească să poată pricepe aceasta, și ce e mai urît între sluțeniile ce cad asupra noastră, și ce e mai nenorocit în mizeriile ce se abat flămînde asupră-ne.
Pentru viața mea sufletească, atîta mi-a mai rămas de atunci, și unele momente legate de cîte o durere care mă fulgera și de vreo rară plăcere. Astfel, cînd un țipăt din odaie și un lighean cu apă sîngerată mă înștiința că mama și-a scos o măsea, cînd am simțit și eu umilința din scrisoarea vecinei din fund, care chema pe”Madame Zulnie” să-i facă o rochie, cînd pentru o vorbă aspră spusă mie a fost mustrată o femeie de serviciu sau cînd înaintea oglinzii de riolț, pentru o petrecere pe aproape, mama-și atîrna între „zulufii” făcuți cu drotul motoceii de mătasă roșie asemenea cu ciucurii de la fotelele de salon în casele bogate.
Așa eram, cu caiețelul și cărțile mele înainte, cu locul
