privire la trecutul nostru, Manuscriptele din biblioteci străine, actele românești despre Petru Șchiopul și Mihai Viteazul, în care vibra atîta și din umilința unuia și din energia nebiruită a celuilalt, extrasele din Socotelile Brașovului și Sibiului pentru secolul al XVII-lea, încredințat mie în acea Istorie a românilor pentru Expoziția Jubiliară, din care celelalte părți le luau Xenopol, Onciul, Bogdan, Bianu și Colescu-Vartic.
Cum un premiu de o mie de lei fusese publicat pentru studii istorice asupra Chiliei și Cetății Albe, am întrebuințat alte luni întregi de zile pentru a cerceta toate izvoarele generale ale țerilor noastre, ceea ce, față de îngustul subiect era o mare jertfă, dar mi-a adus un nemăsurat folos, familiarizîndu-mă, pentru alte cercetări, cu toate aceste mijloace de informație. Premiul, folositor numai pentru alte călătorii, tot neplătite, l-am luat, dar nu fără o luptă a prietenilor mei cu Hasdeu, care-și exprimase o părere defavorabilă asupra manuscrisului. Scriindu-i cîteva rînduri dureroase, am căpătat răspunsul că ar fi judecat altfel dacă mă știa că sînt autorul, eu fiind – Doamne sfinte! – „o perlă a generației tinere”, dar îl atribuise el unui basarabean care-i desplăcea.
Aceeași bună credință era s-o întîlnesc la Academie și pentru cărticica elegantă pe care mi-o editase d. Emil Socec cu documentele Bistriței. Prezintată la premiu, raportorul, Vincențiu Babeș, bătrîn bănățean cu multe sucituri și, mai ales, supus multor influențe, a declarat că nu se poate premia singur primul volum iar, cînd a ieșit și al doilea, că lucrarea s-a exclus de la considerare de vreme ce partea dintîi n-a fost premiată.
Acuma pătrundeam și aiurea, pe lîngă reluarea colaborării la Arhiva din Iași, cu acte privitoare la Neagoe Basarab și solul lui la Veneția și Ragusa și la Nicolae Mavrocordat în legătură cu învățatul călugăr francez Le Quien. Documente întru cîtva legate de pămîntul țerii
