i se găsea atîta spirit, nu o dată am plecat dintre aceia pe cari mi-i socotisem prieteni mai în vrîstă – și într-o privință îmi și erau – cu gîtul strîns de durere și de mînie, privind, la întoarcerea în odaia mea, cu ură rîndurile pe care le scrisesem. Desigur că nu astfel se ajută în dezvoltarea ei înceată și dureroasă, care simte atîta nevoie de sprijin, de sfaturi și mîngîieri, o chemare literară. Ca un ecou al acestei suferinți scriam atunci aceste versuri:
Am fost chemat să trag o brazdă Pe cîmpul vieții cel întins Și-am căutat cu dor aprins Pămîntul ce mi se cuvine.
În dureroasa-mi rătăcire S-au rupt opincile de fier: De aș vedea un semn din cer Și încă n-aș avea putere…
Dar eu nu cred, am fost chemat!
Am spus că în curînd o prietenie între Caragiale, Delavrancea și Vlahuță, care putea fi de un așa de mare folos pentru o nouă îndrumare a literaturii românești, s-a rupt. Vina a fost desigur a tuturora, dar mai ales a acelora cari-și făceau de lucru împrejur, trăgînd pe fiecare în altă parte. Astfel, cînd eram în Germania, am primit revista de luptă Viața nouă, pe care o scotea Vlahuță în tovărășie cu gluma obositoare a doctorului Urechiă, secretar de redacție fiind tînărul ardelean Al. Hodoș, care iscălea Ioan Gorun, om de un talent adînc și serios, dibaci scormonitor de psihologii, dar a cărui fire tăcută, ascunsă, ursuză îl făcea să deie lovituri adesea nedrepte în domeniul criticii, unde, pe lîngă inteligența sa severă și talentul de a crea o frază masivă și grea se cereau direcții care-i lipseau și o imparțialitate de care nu era capabil.”Distrugerea” cu desfacerea unor fragmente de frază e o sarcină atît de ușoară și care se poate întrebuința împotriva oricui! Pe tema artei cu tendință și
