colo se mai întîlnea cîte o fărîmă de informație orientală.
Lămuririle asupra cruciatelor tîrzii se cereau neapărat complectate și în tezaurul medieval al republicei surori cu Veneția, Genova. Trăia încă bătrînul Desimoni, care dăduse la lumină legăturile republicii genoveze cu Famagusta Ciprului, cucerire și colonie a strămoșilor săi, și el însuși mi-a dat primele direcții; Belgrano tipărise extrase din socotelile Perei constantinopolitane, și tot ce se poate ști despre marea creațiune a genovezilor în Crimeea, splendida Caffa, păzită de orguxii, între cari erau și „valahi ungureni” și „valahi poloni”, adecă moldoveni și munteni, fusese publicat în Actele societății ligure de istorie a patriei de Amedeo Vigna.
Dar era încă destul de cules nu atîta în ce privește istoria românilor, pe care, o viață întreagă, în tot ce am făcut n-am pierdut-o din vedere – și totuși era ceva de cules în rapoartele ambasadorilor genovezi din Constantinopol, și fantoma cîte unui pretendent din secolul al XVI-lea îmi trecea răpede înainte, unele acte mai tîrzii, întrebuințate de Hasdeu fiind, foarte curios, dispărute —, cît pentru relațiile orientale, în”Sindicamentele” Perei, în conturile, lăsate la o parte de Vigna, ale acelei interesante colonii crîmlene. Oficiul României, adecă pentru imperiul bizantin, mi-a dat o bogată recoltă. Aveam, cu ce găsisem, așa de numeros și așa de important aici, tot ce-mi trebuia pentru o lungă activitate de istoric, în mai mult decît o direcție – și pînă astăzi mi-a rămas inedit din această adunare zeloasă de materiale în mai multe țări.
Cu acest tezaur, care aștepta numai o prelucrare înceată pentru a da o bază mai largă istoriei neamului meu, mă întorceam, după anii de studiu isprăviți, în vara lui 1894.
