apropiere de care să mă fi învrednicit, ba nici măcar o prietenie românească de care să fi fost petrecut la gară și de la care să-mi fi picat vreodată două rînduri de scrisoare.
La Lipsea intram în adevărata viață germană, în viața germană a Sudului, mai blîndă, mai zîmbitoare, mai prietenoasă, o viață „născută, iar nu făcută”, fără nimic din constrîngerea pe care în orice detaliu al existenței o găsisem la Berlin, tot așa ca și în zilele mari cînd, de pildă, cu steaguri imperiale fîlfîind pretutindeni, prin gardul unei mulțimi foarte bine păzite dar, trebuie s-o recunosc, fără nici urmă de brutalitate din partea poliției cu țepi în coifuri, trecea ca fulgerul în cupeaua cu geamurile negre însuși tînărul autocrat rusesc. În Saxonia, voi putea să văd făcînd semne de prietenie în dreapta și în stînga pe atît de albul rege Albert, pe care-l încunjura vădita iubire a unui popor bun, și pînă și în mersul trupelor purtînd pe chivără soarele altei dinastii se deosebea îndată un alt ritm decît acela, solemn, precis și sec, al Berlinului.
Orașul era apoi dominat de două elemente care la Berlin se dădeau de la sine pe planul al doilea față de strălucirea Curții și de trufia militară: întîi negustorii, al căror bîlci, pe care nu l-am văzut, însemna și acuma destul de mult, deși nu mai veneau, ca odinioară, oamenii Orientului, grecii, ca și moldovenii și muntenii, vechii noștri lipscani, cu hainele lungi și largi și cu impozantul ișlic pe capetele rase și, apoi, pe lîngă dînșii, studenții de la Universitatea cu lung trecut pînă în evul mediu, la care se adunau tineri din multe națiuni, și atîția chiar din acest Răsărit al nostru. Ieftene restaurante pentru un asemenea tineret care, și din cauza compoziției lui variate n-aveau nimic din vioiciunea provocantă a frecventatorilor universității pariziene, serveau berea de Pilsen în pocale înalte și gustoase amestecuri culinare pe scoici, în aer liber, încălzit de un mai prielnic soare. Cine voia putea
