însă într-o seară în bogatul apartament al lui Émile Picot, fostul secretar al prințului Carol, cercetătorul literaturii noastre trecute și al cîntecului nostru popular, despre a cărui publicație în acest domeniu vorbisem cîndva fără ca el s-o știe și, acolo am găsit pe un german încă tînăr, cu lunga barbă castanie, care s-a recomandat drul Gustav Weigand, viitorul creator al Seminarului românesc din Lipsea. Îmi aduc aminte că, vorbind tot despre lucruri românești care plictiseau vizibil pe atunci așa de voinica și de blonda doamnă Picot, eruditul francez mi-a pomenit cu admirație de Nicolae Mavros care, spunea el, „era singurul om în stare a vorbi franțuzește ca în secolul al XVIII-lea”.
Societatea franceză, de la care, ca măsură înțeleaptă, ca organizare a muncii, ca discreție și eleganță sobră, aveam așa de mult de cîștigat, mi-a rămas total neștiută, ca și colegilor mei, trimeși și ei numai pentru carte, teză și diplomă, pe cînd, înaintea noastră, din boieria românească se formaseră exemplare strălucite de echilibru intelectual și de grație în purtări tocmai prin viața în familia franceză, ale cării defecte nu le puteam lua, cu firea noastră așa de deosebită, dar ale cării atît de mari calități ne-ar fi fost de un neprețuit folos. Și nici în cercurile intelectuale, în care un Georges Diamandy, și din cauza banilor săi generos împărțiți, se simțea ca acasă, n-au avut intrare aceia dintre noi cari iubeam literatura și lucram în domeniile ei. Mai fericit era doar Pompiliu Eliad, care și-a dobîndit între normalieni – ca înainte de dînsul un Țițeica la matematici – din acele prietenii franceze, greu cucerite, care nu te părăsesc însă niciodată: în cazul lui, aceea a unui de Martonne, marele geograf, care s-a găsit prin Eliad legat de România, căreia nu i-a închinat numai o operă clasică de geografie fizică și umană, ci i-a adus așa de mari servicii în întregirea de mai tîrziu a hotarelor.
