cetiri în literaturile cele mai deosebite, nimic nu-mi poate șterge din minte impresia lăsată atunci, la acea vrîstă, în acel cadru, cu acea atmosferă, a descoperirii unei Italii rurale, de e așa de veche tradiție și de o noutate totuși așa de mare, cum am cules-o din paginile cochet tipărite ale cărților, cu coperta albă și titlul roșu, ale mîndrului, singuratecului povestitor naturalist al noii Italii. Numai în nuvelele norvegiene ale lui Bjornstjerne Bjornson, cu albastre reflecte pe margenile munților ninși deasupra mării etern reci, am avut acest sentiment de viață adînc înrădăcinată, dar avînd nevinovăția întîiului ceas cînd omul, fericit și îngrijorat, s-a găsit în fața pămîntului pe care, cum se știe, Dumnezeu l-a făcut anume pentru această biată făptură a lui.
M-am întors cu pagini pline de însemnarea zilnică a minunilor prin care acuma ajungeam să văd multe lucruri cu totul altfel, fără ca totuși să mă fi desprins, prin aceste zile italiene date mie înainte de douăzeci de ani măcar, din încleștarea unor idei și sentimente ieșite mai mult din cartea cetită decît din privirea naturii și a oamenilor cu ochii mei, cu propriii mei ochi; prea învățat a primi, a asimila riscînd pe alături numai o timidă cugetare proprie – păcatul școlii —, nu proiectam asupra realității însăși ființa mea, care și ea își avea și-și are dreptul la interpretarea celor care-i trec înainte sau vin către dînsa și, pentru această liberare care nu vine răpede și ușor celui legat de cartea copilăriei și adolescenței, n-am știut întrebuința acest minunat mijloc de evadare din cetit și știut, care e, în toate lucrurile și în toate sufletele ei, Italia.
Cum aveam un lung concediu, pe care nu-l întrebuințasem decît pentru o mică parte în cursul acestei călătorii de pripă și de grija ultimului ban, era, pînă la deschiderea acelor lecții de la Ploiești, pe care nu aveam să le încep însă niciodată, tot răgazul pentru a relua
