bine că nu va ajunge niciodată la putere, dar puțin îi păsa de aceea, – tocmai ce trebuia ca să mi-l facă simpatic, ca ziar măcar, dacă nu ca organizație politică. Acolo, după un sfat care trebuie să fi fost al lui, am trimes cu sfială o corespondență, poate chiar două, pînă ce campania bucureșteană contra zguduitoarei piese de întunerec, cu fantasme tolstoiene, a lui Caragiale, Năpasta, a trezit în mine acea nevoie, cu neputință de învins, de a sări în ajutorul cui e atacat, în drumul lui sigur și liniștit, de haita intrigii, în fața căreia, rănit, dar lovind din răsputeri, cu sete, cu voluptate, am stat o viață întreagă. Lupta mi-a publicat o recenzie de caldă, indignată apărare a piesei.
Mai mult decît examenele bine date, la care Xenopol mă zădărea anume ca să dau răspunsuri în afară de materie, în probleme care pun la încercare sufletul unui tînăr și-i arată îndreptările spirituale, mai mult decît lungile studii, puțin cetite, într-un cerc foarte restrîns, de la Arhiva, acest articol, după care voi fi îndemnat să dau altele, pînă voi ajunge foiletonistul literar al ziarului, a contribuit a face cunoscut, dincolo de lumea locală a școlii mele, numele nou al cuiva care-și cerea numai dreptul de a manifesta opinii de o sinceritate absolută, comunicînd și altora ceva din informația pe oare i-o dăduse pasiunea de a ceti. Nu era o exhibiție, ci satisfacerea unei elementare nevoi de a mă mărturisi pe mine, de a predica altora sau de a le transmite o prețuire sau un despreț pe care nu le puteam ținea numai pentru mine.
Xenopol m-a chemat și mi-a vorbit cu interes – el, de a cărui judecată aspră mă temusem în ajunul unei licențe pripite, determinată și de șubrezenia unei tinerețe cu bătăi de inimă și îngrijorări de viitor, cînd am scris, nu fără șovăieli cronologice, o teză despre politica lui Mihai Viteazul —, cu un deosebit interes de apărarea călduroasă
