am ascultat nici un discurs politic al lor, cu atît mai puțin să ne fi smomit să-l ascultăm, și n-am cetit de dînșii nici un articol războinic. Nu zic că trebuie totdeauna așa, și-mi dau samă că vremile se schimbă, cu alte cereri, de la care nu te poți da în lături, dar atunci așa era, și nu mă pot opri, la capătul unor lungi și pentru mine îndreptățite, neapărate lupte, să spun că, așa cum era acolo și atunci, era bine.
Cei mai mulți ieșiți din cercul”Junimii” sau trecuți măcar printr-însul, acești cugetători și scriitori, deși de o valoare foarte deosebită desigur, erau deprinși a discuta fără patimă, a-și vorbi frumos, a reprezenta fiecare punctul său de vedere în așa fel încît la capăt să-și mai poată strînge mînile. Solidaritatea unei generații îi lega, iar cînd unul ta Densușianu era cu totul de altă părere, venit din alt mediu, care avea alte nevoi, așa de imperioase și de stringente, el înțelegea că este o demnitate și o onoare comună de care nu e bine să se atingă. Astfel, polemicile erau necunoscute și nimeni nu încerca să atragă pe studenți de partea sa, iar ei, de altfel, spirite libere cum erau, ar fi refuzat asemenea servicii, nefiind obișnuiți să-și capete trecerea și nota bună la examene prin îndatoriri personale, de orice fel. Cînd Xenopol a făcut lui Rășcanu observații calme cu privire la o carte de școală și în răspunsul lui Rășcanu a fost o iritație, ne-a părut rău și ne-a bucurat că mănușa n-a fost ridicată de Xenopol.
Am vorbit de examene, și felul cum ele se făceau adăugea încă un element de demnitate la viața universitară. Locuiam, deși nu ne dădeam sama îndeajuns, în palatul însuși al Domnilor Moldovei dintr-un timp mai apropiat, după arderea curții de pe malul Bahluiului: în casa lui Scarlat vodă Callimachi, bunul ocîrmuitor care a dat țerii sale Codul modern, și pe poarta ca un arc de triumf, delicat săpate pe fațadă, erau armele moldovenești și o inscripție care înștiința
