ale cărui amintiri să culegem atîtea lucruri prețioase, ci așa un fel de prost cu capul mare, care nu se supăra pe nimeni și pentru nimic, deși ar fi fost capabil, cu forța lui vizibilă, să turtească pe orice adversar.
De la științificii din spate veneau puternice manifestații, la care participau băieți impozanți ca talie și ca glas, un Tomida, blînd, cu toate formidabilele lui dimensiuni, dorohoian de la Pomîrla, crescut în aer liber, un Atanasiu, un voinic Vasile Teodoreanu, un Popa, așa de bun de gură, de cari se țineau oarecum deoparte doi: Romanescu, totdeauna tăcut, demn, rezervat, cu tichiuța pe cap ca un profesor de anatomie, ca hirurg ilustru, făcîndu-și lecția în amfiteatru, și Nicolae Teohari, atît de simpaticul”Culiță”, răsfățat de toate cocoanele din Iași pentru ochii lui verzi, așa de triști și pentru lunga-i mustață roșie, trecută, deși era la matematici și nu la chimie, printr-o permanentă prelucrare în negru; „cotilionist” celebru pe a cărui mesuță, păzită de un enorm cîne de rasă, se răsfățau scînteietoare toate decorațiile de carton, spoite cu argint și cu aur,”Culiță”, prieten cu noi toți, incapabil de a spune o vorbă rea, a cărui politeță în izmene primea vizite de persoane respectabile către amiazi, cînd binevoia să se coboare din pat și pe care, după ce vrăjise și neveste de profesori, care-i cîștigau prietenia soților, l-am văzut pe urmă atît de amorezat de o persoană literară, încît s-a pus să cumpere cărți de filozofie contemporană și de literatură, curentă, care au făcut, după o căsătorie de cîteva ceasuri, din viitorul profesor de la Pitești un fin critic literar în Noua revistă a dlui Motru, unde a însemnat cu eleganță, discreție și imparțialitate și un portret al meu. Și era să uit – mi-ar fi părut așa de rău! – pe colegul de la matematici, cu lungul palton despicat jos, care i-a atras porecla de Ghiță Berbecul și care plîngea așa de duios cînd, în schimb, pentru o colegială palmă, un coleg i-a rupt, trîntindu-l
