exemplarul cumpărat din banii mei de pedagog fetiței cu obrajii roșii care rîdea între oalele de flori la pensionatul Disem din strada Arcului.
Dar o altă literatură, pentru care risipeam și ultimul „franc” al cîștigului meu, mă cucerise cu desăvîrșire, contribuind esențial la desfacerea mea din dezordinea și vulgaritatea care mă încunjurau și dîndu-mi convingerea că, mai mult decît atîția alții, pot măcar înțelege și simți.
Lîngă Otelul Traian se deschisese o librărie nouă, a cării vitrină pe jumătate înghețată în lungile seri de iarnă îmi vrăjea ochii. Pînă astăzi, a intra într-o prăvălie nu-mi e lucrul cel mai plăcut, și mult timp sfiala mea făcea să nu mă pot hotărî a-i călca pragul. Aici însă, ispita era prea puternică.
În adevăr, două edituri franceze își trimeseră cărțile în acest Iași al vechilor pensionate la care învățase Kogălniceanu și Alecsandri, al reprezintațiilor de teatru francez, al saloanelor, acum cu totul dispărute, lăsînd în loc o maimuțărie de snobi cu cîteva sute de cuvinte franceze ca pentru relațiile cele mai comune și mai banale din viața socială.
De o parte volumele galbene ale lui Charpentier, cu onesta lor literă măruntă, îngrămădită, aducîndu-ne produsele masivei școli realiste, care cîștigase și neastâmpăratul spirit provențal, avînd anume legături cu neinfluențabilul rural care a rămas Frédéric Mistral, al lui Alphonse Daudet. Cruditățile voite, pentru a cuceri și reținea un anume cerc de cetitori mai mult poate decît pentru a învedera sincer și curajos o doctrină, ale lui Zola: Nana, cu lumea infamă pe care o descrie, La Terre, cu sălbătăcia preistorică a instinctelor pofticioase, Le Ventre de Paris, cu dezgustul movilelor de hrană care încunjură și domină, în halele pariziene, acțiunea, Germinai, cu epopeea întunecată și dureroasă a minelor, trecură pe rînd prin spiritul meu, pe care indecențele nici nu-l puteau
