acest desiș de abstracții. […] Legea ofertei și cererii, plus-valoarea datorită muncitorului și pe care capitalul lacom al exploatatorilor o fură, profeția unei „zile de apoi”, cînd acest capital se va concentra așa de mult în numai cîteva mini, încît va ajunge o șuierătoare atingere a săbiei proletare pentru ca, spre fericirea, absolută și definitivă a omenirii, cîteva capete de beneficiari ilegali să se rostogolească în praf… Am scris cu osteneală, din ce mi se păruse că înțeleg, o conferință – cu totul altceva decît tezele școlare cu care eram dator – și, în acel mic grup de tineri necunoscuți mie, am și cetit-o.
După aceea m-am învrednicit să capăt și o misiune, pe lîngă lecțiile pe care le făceam vierului de la Copou – contactul cu „poporul” —, pe care, prefăcîndu-mă că dorm, l-am auzit căinîndu-mă înaintea nevestei lui că e păcat de tinerețele mele dacă am ajuns nebun —, aceea de a duce noua evanghelie, cu broșurile lui Kropotkin cu tot, la Botoșani, unde, stînd cîteva zile la „moșu’ Manole”, mi se pare, așezam pe rafturile bunului liberal bătrîn literatura socială cu coperțile roșii. Dar, cu tot entuziasmul de care eram capabil, potolit entuziasm moldovenesc chiar la șaisprezece ani, n-am putut cîștiga pentru ceea ce socoteam că e crezul meu statornic decît pe simpaticul meu fost coleg Waiser, pe care asemenea predici din adolescență nu l-au împiedecat de a ajunge antreprenorul sau chiar proprietarul celui mai mare otel din Botoșanii noștri comuni.
Universitatea era să aducă o schimbare totală a convingerilor, căpătînd pe acelea pe care nu era să le mai schimb, chiar față de exagerările ridicule sau criminale ale doctrinei mele, pînă la vrîsta pe care am atins-o. Dar din acest socialism de zori ai cugetării mi-a rămas ce trebuie ca milă de oameni, de orice om, cu atît mai
