ca altădată, de seri în centru, la grădinile cu înghețatele măiestre ca la”Alexandra” ori cu păhăruțele de bere amară, care-mi mijesc și ele într-un colț de trecut asupra căruia s-a lăsat multă cenușă. Ca teatru, numai clipa, atît de depărtată, cînd, în grădina Vîrnav de la Botoșani, Millo însuși vrăjea sabaturile țigănești din Baba Hîrca, fierbînd la focul dracilor cazane de farmece, sau vreo vagă scenă pe care o actriță franceză, veștedă și urîțică, și ea patronată de „moșu’ Manole”, arunca refrenul provocator:
Voici ceci, voici cela. / Comment trouvez-vous tout cela?
De teatrul lașului, ca și de toate spectacolele și petrecerile lui pînă la plecare, am rămas cu totul străin.
Dar, în anul trecerii mele la acel acel mediu școlar, locuința soților Ioanidi, care fusese și pe la biserica Sfîntului Lazăr, era în Sărărie, într-un lung șir de odăițe, lîngă care talentul de înfrumusețare al căpitanului crease o grădiniță și chioșcul înfășurat în zorele unde se stătea la masă. Casa primitoare, unde m-am întors apoi duminecile și serbătorile, avea și alți oaspeți, fiecare cu alte apucături, dar dator fiecare să aducă un element la o viață continuu veselă, ca a vechii noastre ofițerimi. Un fost ofițer ungur, pripășit, Réthy Bela, roșie figură rotundă cu o cravată de mustăți învîrtite, încînta pe cei de casă și pe oaspeți cu ghitara lui din care scotea nervos accentele Zapfenstreich-ului; român, zicea, după mamă, avea prin Iași nu știu ce rosturi neclare, pe care îngăduitoarea noastră ospitalitate le accepta fără să cerceteze; o nepoată a Elencăi Iorga, veșnic trista soție a lui Iancu Iorga, fratele bunicului, așa de bun și de blînd, așa de patriarh în lunga lui figură cu ochii mari, umflați, cu craniul eshilean total dezgolit și barba sură de profet, dar simțind încă pe umeri pedeapsa nemeritată a unei condamnări pentru o sumă ușuratec pierdută la ispititorul joc de cărți,
