an de an și secol de secol. Mai ciudat e când, pe lângă unele ornamente de o formă deosebită, cutare sinagogă participă și ea la onoarea aceluiași stil ogival.
Am trecut pe lângă goala zidire roșie, de proporții întinse, a Museului Metropolitan. La capătul drumului nostru e un alt complex de alte zidiri cu aceiași destinație.
Nu Musee ale Statului ori ale comunei. Fiecare din ele are alt caracter, altă origine și alte venituri. Unul își datorește ființa Societății de Geografie, altul unei Societăți spaniole, cel de-al treilea e consacrat, fără îndoială de o organisație anume, cunoștinții vechii vieți indiene.
E aici, în trei rânduri, un museu, tesaur de documente privitoare la lungi secole din activitatea pe toate terenurile a unei mari, viguroase și inteligente seminții de oameni. Ideia pe care o dă despre vrednicia, despre chemarea și posibilitățile ei e din cele mai înalte. Ai a face cu desvoltări de îndemânare artistică și tehnică din care ar fi putut ieși una din cele mai triumfătoare civilisații ale lumii. Sentimentul de sinceră, de adâncă admirație se unește cu acela al regretului că împrejurările-istorice au prefăcut această rasă așa de înzestrată într’o nenorocită ceată de învinși, aruncați în pustiile Vestului, desbrăcați de pământurile care li-au băut sângele, închiși în „reserve” ca ultimii represintanți ai unei spețe de dobitoace menită să dispară în sălbătăcie și părăsire.
Păcat că aceste comori de care trebuie să vorbesc mai larg sânt presintate după hasardul vitrinelor, fără osebire după categorii firești, după felul materialelor și tehnicei! Și încă mai mult: după regiunea bine determinată, păreia-i aparțin, după curentele din care fac parte, după vrâsta căreia, ca linie și coloare, ca elemente înfățișate îi aparțin.
In ciuda acestei pitoresci desordini, să încercăm a deosebi.
La basă, în fund, prin părțile de Nord și Vest, ca Alasca, rămășițele, pănă adânc în epoca modernă, ale
