dar orișicine ce grea e sarcina acestor puțini, — sarcina artiștilor și gânditorilor, — si cum trebuie ea să se îngreuneze cu cât mai multe generațiuni se succed, pentru că, cu cât mai târziu e venit artistul sau gânditorul în lume, cu atât îi trebuie mai multă originalitate și mai mare putere de concepție pentru a covârși capitalul din ce în ce sporit de gândire umană, și pentru a găsi forma nouă.
Ce se-ntâmplă de când cu tiparul?
Frumoasa sarcină a gânditorului sau artistului gasește mijlocul de răspândire și de păstrare sigur în această minunată invenție, e prea adevărat; dar de aci a rezultat zadarnica și pernicioasa închipuire că orișicine, numai buna-voință să nu-i lipsească, se poate înscrie voluntar în rândurile nobilei falange, din momentul ce arma s-a găsit. Orice cap sec, orice minte săracă, și, ce e asemenea rău, orice om cu bun-simț sau exemplar de duzină a renunțat la onorabila stare de simplu fiu și apoi de tată de familie, pentru a juca un rol distins în umanitate. Toți fiii și tații din milioanele de duzine au înțeles pe semenul lor mai bine decât pe un altul, și astfel s-au ridicat de jos legioanele de moraliști generoși, poeții și criticii umanitari și șarlatanii ideologi, mistici, simboliști, naturaliști și profeții sociologi etc., cari au înecat în valurile lor zgomotoase glasul a doi-trei inși aleși de sus, aiurind mintea lumii întregi, ce nu s-a prea arătat de astă dată să aibă mai mult spirit decât domnul Voltaire.
Și n-are a face invenția tiparului cu arta literelor? Dar pe toate foile de papirus și pe toate fâșiile de pergament nu s-a făcut atâta artă în două civilizații antice întregi câtă se face într-un an numai pe hârtia de la Letea!
Și acum să ne întoarcem iar la talent.
Cea mai mare supărare ce un om poate face altuia e sa-i tăgăduiască talentul de care acesta se crede, pe nedrept, înzestrat. Niciodată cu lauda și cu stima nu vei ajunge să mulțumești pe un om lipsit de talent atâta cât îl poți
