Frate-său Dragomir, o aștepta, cu sprincenele posomorite, înfipt în pragul porții.
„Da de unde vii tocma acuma? Unde ai umblat toată noaptea?”
„Unde... uite unde!” răspunse ea scurt și aspru.
Și foarte liniștit își desfăcu legătura.
Doamne! ce-njurături! ce turbă sălbatică!
Dragomir nici nu mai întrebase: cine? Știa el bine cine. El plecă disdedimineață de-acasă; nu vrea să auză bocetele Ancuții, când o vedea și ea pe Sanda.
Fata o scurtă de grabă cu bocetele cumnati-sii.
„Acu nu mai putem face nimica... Iacă, oi sta să văz de casă și tu ăi umbla după treburi pe-afară!”
Sanda se apucă de lucru mai harnică decât mai-nainte. Se așeză ea la război, și la pânză și la chilimuri; la apă, la han, și-n toate părțile mergea Ancuța.
Dragomir umbla rătăcit pe câmp ca un lup turbat.
I se păruse că toți îl ocoleau și asta îi îndârjea și mai tare ura. Fugeau toți de el; îi răspundeau de silă, fără să stea să se-ncurce mult la vorbă. Tot satul se dedese în partea lui Pârvu — era mai bogat și mai pricopsit „domnul”. De aceea ura lui Dragomir creștea mereu.
„O să-i dau și eu foc lui!”
„Ce mai treabă! răspunde Sanda; or să-i facă la loc casa; e casa școlii.”
„O să-i trag mai bine un glonț.”
„Or să te bage-n ocnă!”
„Atunci, ce să-i fac?”
„De...”. Și zicând asta, Sanda era cu gândul în alta parte.
Dragomir nu putea pune la cale nimic pe placul Sandii. Nimic nu găsea nemerit din câte-i spunea el, și ca să născocească din mintea ei ceva nu era în stare.
În vremea aceasta, ea, spărsese ciobul de oglindă în care se văzuse așa schimbată — singura oglinjoară ce se afla în casă. Adevărul e că, cu pletele ei negre sbârlite și cu ochii ei întunecați, avea o înfățișare din cale afară sălbatică.
Voise să nimicească pe acest ghicitor mut al sufletului ei; căci, după ce-i treceau frigurile de turbare, ea putea
