— Ce e?
Iar împărăteasa, cu ochii mari, luându-l strâns în brațe ca să se-ncredințeze că e aevea, oftează greu și zice:
— Ah! ce vis am visat! și întorcându-se către icoane se-nchină.
— Ce vis?
— Mi-e groază parcă să ți-l spun.
Apoi trăgându-și sufletul urmează: Se făcea că mă rătăcisem într-un palat pustiu și-ntunecos. Treceam dintr-o sală într-alta căutând să dau de o ieșire, și cu cât umblam, cu atât mă rătăceam mai adânc. Era tăcere mare... când auz deodată-n urmă greu trosnind podelele putrede ca de pas de om... Trec din sala aceea și merg mai iute, pașii vin și mai iute după mine, tot mai aproape îi aud la spatele meu... M-a ajuns, dau să fug dar nu mă țin picioarele. Atunci m-apucă o mână uscată și grea de umăr; îngheț și caz în genunchi cu ochii închiși, dar îndată simț că mă ridică cineva cu putere, și când deschid ochii văd dinaintea mea un pustnic sălbatic cu părul și barba vâlvoi, și-mi zice râzând urît:
— Ce? nu-ți mai aduci aminte? Ori ești mândră și nu mai vrei să cunoști pe frățiorul tău iubit, pe Verde-mpărat?
— Frate, iartă-mă! iar el m-a luat de mână și râzând mereu ca un nebun zice:
— Vino să-ți arăt ceva.
Și m-a dus într-o sală mare și acolo m-a poftit să șez alături cu el pe-o laviță de piatră, am șezut: el a făcut un semn cu mâna și s-a arătat numaidecât o femeie sdrențuită și despletită, s-a așezat jos în fața noastră, a scos dintr-o dăsagă un cap de om, și a-nceput să-l mângâie și să-l pieptene cu unghiile, și să-l sărute... și... era capul copilului meu, al lui Ler... și clipea din ochi... și o săruta și el, și pe urmă l-a pus la loc în dăsagă și s-a făcut nevăzută.
Și a-nceput să tremure de groază și până nu s-a făcut ziuă bine și n-a dat cu ochii de soare, nu s-a putut astâmpăra.
Deacum îi era peste putință mamei să lase a o mai prinde o noapte acasă; trebuia fără întârziere pentru liniștea sa să-și
