Și i-a arătat cu mâna spre tinerele curtene de față. Câteva dintre ele au început să râză-nfundat.
Toată lumea cealaltă a rămas cu ochii în pământ; iar bietul mitropolit, sdruncinat până-n suflet, s-a întors către lume și tremurându-i bărbia a zis:
— Dacă spre ocara unui netrebnic păcătos ca mine au fost rostite asemenea vorbe de duh, eu trebue să le sufăr, fiindcă Dumnezeu, care, pentru mântuirea oamenilor, a suferit ocări și palme, mi-a poruncit să port crucea, semnul jertfirii lui, iar nu sabia pedepsitoare; iar dacă spre ocara celor de față au fost rostite, gândească oricine ce poate gândi... Oricum, eu rog pe milostivul stăpân al tuturor împăraților să fi sburat vesele în vânt acele vorbe, făr-a fi fost semnul unor mari primejdii ce vor să se abată peste împărăția noastră și... peste capul tânărului nostru împărat!
Și, zicând acestea, cuviosul bătrân a plecat cu pasul mărunțel, blagoslovind în dreapta și-n stânga lumea care-și pleca fruntea în calea lui.
Într-un an după asta, încet-încet s-au depărtat dimprejurul tronului unul câte unul toți sfetnicii cu greutate, iar noul împărat a rămas cu o droaie de tineri curteni care de care mai veseli și mai „dă cu barda-n Dumnezeu”, și cu toții s-au pus pe petreceri, să se ducă vestea, iar de trebile împărăției să mai vază și Cel de sus.
Roșu-mpărat, auzind despre toate astea, se mâhnea foarte și zicea soției sale:
— Dacă fratele nostru merge tot așa cum a apucat-o și nu intră pe altă cale, o să-și dea împărăția de râpă.
Iar soția sa îi răspundea:
— Ei, și? N-avem noi destulă grijă cu împărăția noastră? Să purtăm grijă de a lui? Cine și-o poate păstra, bine; cine nu, piarză-și-o!... O, Doamne, un cal pierde o potcoavă, și se găsește cine s-o strângă de pe drumuri; dar-mi-te o-mpărăție! împărăție să fie, că-mpărați destui!
Roșu-mpărat avea la curtea lui cumnatu-său un sol foarte deștept și dibaci. Acesta le trimetea în fiecare săptămână cu de-amănuntul știri despre tot ce se-ntâmpla acolo, scrise cu semne învoite, așa că să fi căzut chiar o scrisoare în
