Astfel, în toate vagoanele noastre de călători, citim:
pe uși: „A nu se deschide până trenul oprește”;
pe ferestre: „A nu se pleca în afară”;
pe semnalul de alarmă: „A nu se trage decât în caz de mare pericol”;
în altă parte: „A nu se întrebuința în timpul opririi în stațiuni”;
în clasa III: „A nu se scuipa pe covoare”.
Iar în vagoanele de marfă, afară bineînțeles de cele cu încărcătură inflamabilă neasigurată: „A nu se fuma”.
Critica istorică modernă ne învață că mersul înainte sau înapoi al omenirii este stăpânit de legi fatale; progresul o dată urnit, ori într-un sens, ori într-altul, nu poate fi oprit de nimeni, de nimic! Așa, inovația onor. Direcțiunii generale C.F.R. a prins: încet-încet, pretutindeni la noi se introduce infinitivul ca imperativ chiar fără negație, pentru orice persoană și ocaziune.
Astfel, pe o sticluță de doftorie cu prafuri care s-așează la fund, citești: „A se scutura bine înainte de a se întrebuința”, iar pe o cutiuță de alifie: „A se spăla întâi bine cu săpun partea, apoi a se unge și a se lega cu o cârpă curată — după povață”.
La colțul unei case trase mai înăuntru de linia veche a stradei, citim, sub o ferestruică cu brizbize: „A nu se face murdării pe zidul casei mele”.
Mergem mai departe, după legea progresului, și citim: „A nu se lipi afișe și orce alte necurățenii”.
La Moși, pe stâlpii unui mare umbrar de berărie: „A se plăti la moment. A nu se vorbi vorbe proaste. A nu se face scandal. A nu se pleca cu paharele și alte obiecte”.
În școlile primare, chemate, afară de instrucțiune, să dea și o educațiune civică tinerilor noastre generațiuni, adică nu numai să le lumineze spiritul, dar totodată să le cultive inima și să le formeze caracterul, fiindcă o națiune are nevoie, ce e drept, de ridicarea nivelului intelectual, dar iarăși fără caractere nu merge — în școlile primare, zic, citim pe toți pereții: „A nu se sufla nasul cu degetele. A se purta batistă curată.”