de săriturile harmăsarilor, și rugase să i se dea o birjă.
Când văzu Scatiu că i se întoarce trăsura goală, pricepu dintr-o clipă ceea ce se întâmplase. Atunci, în adevăr, păru că înnebunește. Galben ca un mort, fără a rosti un cuvânt, se repezi la revolver, ieși afară și împușcă pe Forgaș, înhămat cum se afla, descărcând câte șase focuri în el.
— Na, na, na, să te înveți să mai sari altă dată! După aceea aruncă revolverul și se năpusti asupra lui Stoica. Acesta crezuse că-l omoară și pe el, și de frică o luase la goană spre fundul curții, sperând să poată încăleca peste zid și să fugă. Dar Scatiu îl ajunse din urmă, îl înhăță de chică și-l duse târâș până în curte, unde îl bătu hoțește. După ce răsuflă bine, îi lăsă pe toți grămadă și se urcă sus.
Stoica se sculă din noroi, fără a zice un cuvânt; își îndreptă părul în cap, din care scotea vițe întregi smulse de stăpânu-său, și se apropie de cal. Acesta căzuse din ham într-un lac de sânge, își întinse capul pe pământ și trăgea de moarte. Ochii lui limpezi se uitau la Stoica, fără viață. Gemea câteodată din fundul plămânilor, ca un om. Carnea tremura pe el, ca înfiorată de durere.
