trecu din nou în slujba droșcei de toate zilele. Stoica, liniștit, cu vorba lui lătăreață, pofti pe prefect să se urce fără teamă, că, "așa se joacă băiatul: mă rog, cal tânăr nu-i? "
Și astfel se înșirară trăsurile una după alta, în goana cea mare, către palatul prefectului. La aripa din dreapta a trăsurii ministrului, venea polițaiul orașului, călare, de-abia ținându-se pe cal, zguduit și frământat ca vai de el, căci, deși era aprig la chip, în fond era un biet creștin, care nu avea alte aptitudini spre a deveni, "prefect de poliție", cum își zicea el, decât nevoia de slujbă.
Pe drum, Tănase, în trăsură cu Panaitopolu, își vărsa focul pe socru-său, care-l pricopsise cu Stoica:
— Mi-a învățat caii cu nărav, domnule!... Cine crezi că mi l-a colăcit? Tot socru-meu.
Apoi se mira că nu văzuse pe Mihai.
— Nu înțeleg de ce n-a venit văru-meu... Panaitopolu se uita la el cu coada ochiului, gata să-l umfle râsul de rudenia cu Comăneșteanu, dar Scatiu sări iar la Stoica.
— Al dracului țigan, domnule: vezi dumneata cum a învățat el calul să sară în două picioare când mână altul, și să fie blând ca un miel când ia el hățurile!
— Pui de hoț de pe Bărăgan, măi Tănase!... Știi tu ce alegi.
