cămătar, care și dă 15 mii de lei și pune în poliță 40. Da' tot mai bine s-o iau: îl scap de camătă... și-l am la mână.
Tincuța, în vreme cât el vorbea, se uită la dânsul cu ochii pe jumătate închiși, cu gura pornită pe un surâs amar și batjocoritor, cu o infinită expresie de dispreț, gata să-i zică un cuvânt teribil. El nu vedea nimic.
— Tu ce zici? Ea se stăpâni cât ce putu.
— Eu zic să n-o iai.
— Vezi bine: dumitale nu-ți convine să știi că am la mână pe unul de-al lui "neni-tu Matei".
— De ce vorbești așa, Tănase?... Tu singur zici că n-ai vrea să superi pe Sașa...
— Am zis așa ca să fie vorbă...
— Foarte rău dacă ai zis numai așa.
— Parcă am uscat rufele pe o frânghie cu dumneaei!...
— Ce urât vorbești!...
— Se poate; așa știu eu să vorbesc, și-mi merge bine. D-voastră, care vorbiți frumos, vă mâncați averile ca păcătoșii.
— Te rog, Tănase: gândește-te că șade rușine să afle lumea că faci camătă.
— Da' ce se potrivește!... Obrazul cel subțire al cucoanei se roșește... Ia mai dă-i cu făină, că-ți trece...
