doar nu ești cucoană! Stai mai bine să-ți aleg cărarea. Să nu te miști!
— Nu mă mișc. Ea începu să dărăcească prin părul lui conu Dinu, parc-ar fi tras dintr-un caier.
— Vezi tată-mare!... ai zis că nu te miști.
— Bine, fetițo, da’ mă cam doare...
— Ei!... Cum se poate? că eu dau încet... Măcar de-ar da madama așa în cap la mine!
Conu Dinu râdea pe îndesatelea, cu părul tras pe ochi, aproape înăbușit de greutatea corpului fetei, care acuma se ridicase în picioare, că să potrivească și mai bine cărarea.
— Dar ce s-a întâmplat, fetițo, cu Stoica?...
Zoițica se lăsă pe genunchii bătrânului. Era gata să-i spună ce se întâmplase vizitiului, când, deodată, cu priceperea precoce a copiilor crescuți între părinți ce nu se înțeleg, fata schimbă vorba.
— Ai mătreață, tată-mare.
— Am. Da’ parcă tu nu ai!...
— N-am, zău. Ia uite-te. Și Zoițica se plecă cu capul sub nasul lui conu Dinu, care se făcu că-i răsfiră părul. Bătrânul însă se gândea cum să descoase pe fată, ca să afle adevărul. El simțea fondul de imoralitate ce se ascundea în
