PREFAȚA
După nouă ani dela publicarea în volum a romanului Viața la țară, apare, iarăși în volum, urmarea sa, Tănase Scatiu. Această lungă curgere de vreme ar trebui să zdruncine credința mea în puterea de viață a literaturii noastre, în cetitorii români și înmulțirea lor, în desfășurarea spre mai bine a întregei noastre activități naționale, așa cum o vedeam în pre¬ fața romanului Viața la țară. Fiindcă însă nu îmi este iertat a măsura mersul lumei cu succesele mele personale, trebuie să cred că deocamdată publicului român nu-i plac romanele mele, sau că n’are cine să se ocupa de publicarea și împrăștierea lor. Sper însă că va veni o vreme în care Românii vor înțelege cu câtă sinceritate, cu câtă dragoste și înălțare sufletească a fost scrisă Istoria Comăneștenilor, Lydda și celelalte lucrări ale maturității; vor înțelege cât e_ de greu să plăsmuiești ființe vii, simple și adevărate, când trăiești departe de ele ; vor înțelege în fine, năzuința către creațiuni fundamental românești, care însă să împrumute din «specia eternității> adevăratul sufletesc și simplicitatea clasică. Dar, oricare ar fi judecata viitorului asupra unui singur om, el, viitorul, se prezintă într-o scară de creștere ce nu se poate tăgădui. În anul jubiliar al domniei Regelui Carol, s-a întâmplat jubileul caracteristic al revistei Convorbiri literare. A trăi 40 de ani, spre a publica literatură, este o virtute? chiar pentru țări cu totul civilizate; pentru noi este o glorie, o dovadă covârșitoare de energie. Convorbirile literare au trecut din mână în mână, dar -au căzut; iar astăzi, sub direcțiunea unui om de talent, vor merge mai departe. O altă întâmplare fericită și caracteristică este înjghebarea unei societăți de editură ca «Minerva» sau ca Biblioteca pentru toți, cari publică, în exemplare ieftine, literatură românească. Poate că alegerile lor nu sunt totdeauna bune, iar gustul artei grafice lasă câteodată de dorit. Cu toate astea, ele răspund unei adevărate nevoi a vieței noastre intelectuale : trebuința de a ceti. O a treia împrejurare, doveditoare de progres, ar fi. tocmai înmulțirea peste măsură a revistelor și ziarelor literare, unele bune, altele mediocre, altele rele, reviste și ziare uneori indiscrete, ce se vâră în sufletul omului, ou o lipsă de cuviință ce atinge animalitatea. Toate acestea pornesc din aceeași energie virulentă, din aceeași tinerețe sălbatecă, ce umple arăturile de holde, viile de struguri, Sardurile de nebuna vegetație a .pădurilor. Românii sunt risipitori și fanfaroni; mai toți sunt bogați; cei ce nu sunt bogați își închipuiesc ca sunt; nimeni nu se însoară definitiv^ nimeni nu urăște sau nu iubește cu putere; țăranii învârtesc carul cu patru boi prin curte, și cer pământ; târgoveții nu știu să iscălească, dar cer drepturi; femeile nu știu să coasă, dar știu să stenografieze; un an, guvernul e gata să dea faliment, iar anul al doilea are excedente extravagante. O învălmășeală, și un zgomot, o lipsă de rânduială, parcă lumea noastră ar trăi pururea într-un hipodrom roman, așteptând să încununeze pe Neron. Și, cu toate astea, dacă un sens de orientare se desfășură sus, în lumea chemată să guverneze țara și poporul acesta, toate relele se tămăduiesc dela sine, pentru același cuvânt pentru care merge înainte tot ce este organic: condiționarea prielnică a mediului. Ceea ce condiționează existența orcărei literaturi, este frumosul. Acesta este mediul ei prielnic. A spera vreodată că alte cauze pot să înrâurească durabil literatura și artele, este o eroare grosolană. Laude, subvenții, critici interesate, nimic nu poate salva o epocă antiestetică sau pe un om lipsit de talent. Așa dar, revistele ce trăiesc sunt bune, prin chiar aceea că sunt. Frumosul în artă este iluzionarea realității. Orice colț de natură, orice scenă din viața trăită, orice sentiment, dacă este trecut din realitate în suflet și de acolo redat în realitate, devine artă. Pare un lucru foarte simplu. Totuși, numai oamenii de talent au puterea de a reintegra în fenomenalitate ceea ce se transpusese în reprezentațiune. Obștea se emoționează în mod pasiv, primește în suflet ceea ce vine din afară; dar numai are mijloc de a sensibiliza din nou emoțiunea. Cei ce nu au talent și totuși încearcă a iluziona realitatea, aceia fac monștri, oameni de lemn, simțiri false,—și aceia trec. O amabilă zeflemea învăluie încă totul, în această țară tânără și iertătoare.
Duiliu Zamfirescu
