venit, mă.
— Mare scofală!...
— Da' nu Scatiu, mă.
— D-apoi cine?
— Boierul nostru.
— Conu Dinu?
— Păi cum. Vezi răclămația noastră?
— Da de unde știi tu, măi Tudosi?
— D-apoi că l-am văzut, măi băiete. Oamenii nu prea vreau să creadă, fiindcă știau că-l ține zălog Scatiu la oraș.
Pe când ei vorbeau astfel între dânșii, se auziră clopoțeii de la o sanie de pe drum: ajungea Tănase în goana cailor.
De îndată ce intră în curte, el înțelese cum stau lucrurile. Era galben-verde de mânie. Se ridică în picioare și se uită la săteni.
— Ce vreți dumneavoastră, oameni buni?
Ei își scoaseră căciulele și se apropiară domol de dânsul.
— Bună vremea, coane.
— Ei, ce-i?
— Păi ce să hie... Ia, mai veniserăm pe la curte și noi... c-am auzit c-a sosit boierul cel bătrân.
— A sosit, da-i cam bolnav. Veniți mai spre seară.
Și sări din sanie ducându-se sus. Cum intră în casă, își dezbrăcă blana și dete năvală la socru-său.
