La spatele casei e grădina — un petec de pământ, dar având tot ce-i trebuia lui: flori, pomi, cu umbră și deasupra cerul, unde privirile puteau rătăci în voe; și aici venea să-și caute oarecare mângâiere, mai ales pe vremea când începuse a suferi de lungi insomnii. În zadar se frământa în pat, neputând închide ochii, părăsea odaea lui mohorâtă și se cobora ușor pe scări în grădină, umblând de colo-colo, ceasuri întregi. Crâmpee din gândurile acestor nopți ni s’au păstrat în paginile jurnalului sau. Astfel într’un rând scrie următoarele:
„Pășind afară după miezul nopții și uitându-mă la stele, cari erau limpezi și numeroase, mă izbi un fel nou de simțire ciudată. Hah! în scurt timp am să vă fi privit și pe voi, pentru cea din urmă oară. Însuși teatrul imensității lui Dumnezeu-atotputernicul, nesfârșitul ajuns palpabil și vizibil pentru mine, se va închide asemenea, trântit în față-mi, și n’am să-l mai zăresc niciodată. Și știam așa de puțin despre el, orcât de vie mi-a fost dorința și sforțarea de a ști. Gândul acestei lipse vecinice era trist și dureros pentru mine”.
Altădată:
„Noaptea trecuta am stat în halat să fumez
